ICCJ. Decizia nr. 4026/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4026/2008
Dosar nr. 5438/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul I.G. a chemat în judecată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor la plata primelor de concediu pentru anii 2004-2006 şi a sporului de fidelitate aferent anului 2005, sume actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38 din 30 ianuarie 2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediu de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu" iar potrivit art. 6 din acest act normativ „pentru activitatea desfăşurată, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului de interne".
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 29 din 9 ianuarie 2008 a respins excepţiile invocate de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâţii să-i plătească acestuia primele de concediu pentru anii 2004-2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
Totodată, a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sumele necesare achitării acestor drepturi băneşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că suspendarea nu poate afecta substanţa dreptului ci doar executorialitatea lui, motiv pentru care obligaţia de plată a primelor a devenit executorie la data încetării suspendării (31 decembrie 2006) iar obligaţia de plată a sporului de fidelitate de la 13 decembrie 2005, moment de la care se datorează şi daune moratorii pentru întârzierea în executarea obligaţiei.
A mai reţinut şi că cererea de chemare în garanţie este fondată, întrucât potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor se face numai în limita creditelor bugetare aprobate şi orice utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri determină atragerea răspunderii celor vinovaţi în condiţiile art. 72 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurentul a reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, pe considerentul că prin cererea formulată se solicită cu totul altceva decât garantarea sau despăgubirea, neexistând identitate între ceea ce a solicitat reclamantul pârâţilor şi ceea ce solicită pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Recurentul a mai susţinut şi faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, atâta timp cât, primele de concediu îşi au izvorul într-un raport de serviciu al cărui subiect nu face parte din acest raport juridic.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art.3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se reţine, că în mod greşit a fost admisă de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 29 din 9 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4025/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4027/2008. Contencios → |
|---|
