ICCJ. Decizia nr. 4031/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4031/2008
Dosar nr. 5806/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.R. a chemat în judecată A.N.V., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta şi pe calea contenciosului administrativ să dispună obligarea acesteia la plata sumelor cu titlu de primă de concediu aferentă anilor 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcţionar public în toată perioada în care solicită drepturile băneşti şi potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 are dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
A mai arătat că prevederile din Legea nr. 188/1999 care au reglementat dreptul la prima de concediu au fost suspendate succesiv prin acte normative apreciate nelegale şi neconstituţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2859 din 14 noiembrie 2007 a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată şi a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâta să-i plătească acesteia drepturile băneşti, reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2000-2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune de a cere plata drepturilor salariale pentru anii 2000-2003 invocată de pârâtă este neîntemeiată, motivat de faptul că, actele normative care au suspendat aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la drepturile băneşti în litigiu au suspendat cursul prescripţiei dreptului la acţiune.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, odată cu închiderea anului pentru care au fost adoptate, prevederile cu privire la suspendarea dreptului pentru funcţionari la prima de concediu încetează, astfel că aceste drepturi devin active şi pot fi solicitate de cei în cauză.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare:
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2005.
Numai că, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată, că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut si garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V. prin D.R.A.O.V. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2859 din 14 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4029/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4032/2008. Contencios → |
|---|
