ICCJ. Decizia nr. 4032/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4032/2008
Dosar nr. 5941/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Reclamanţii B.D., ş.a., au chemat în judecată C.N.P.A.D.A.S., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata primei de concediu pe anul 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul pârâtei şi că potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999 au dreptul la plecarea în concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Au mai susţinut că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea acestui drept până la 31 decembrie 2006, când suspendările succesive au încetat, realizarea dreptului fiind posibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 549 din 20 februarie 2008 a admis cererea formulată de reclamanţi, obligând pârâţii la plata către aceştia a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu pentru anul 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că într-adevăr, exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada anului 2006, însă suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea lui ci are ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Împotriva sentinţei considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs pârâta C.N.P.A.D.A.S.
Recurenta a susţinut în esenţă că, întrucât pentru anii 2001-2006, funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă deoarece dispoziţiile art. 34 al Legii nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această perioadă, nu se poate admite că pârâta ar fi încălcat dispoziţiile referitoare la plata primelor de concediu şi pe cale de consecinţă nu poate fi obligată la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 549 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4031/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4034/2008. Contencios → |
|---|
