ICCJ. Decizia nr. 4047/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4047/200.
Dosar nr. 7221/1/200.
Şedinţa publică de 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 703/2008 pronunţată la data de 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins cererile de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, formulate de mai mulţi judecători, printre care şi recurenţii din prezenta cauză, judecători cu grad de tribunal în cadrul Tribunalului Vâlcea.
Analizând solicitările formulate, Plenul C.S.M. a reţinut că niciunul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaştere a gradului profesional superior nu a susţinut examenul de promovare în condiţiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, rezultând că în cazul judecătorilor şi procurorilor carierea profesională evoluează prin promovarea dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma susţinerii şi promovării în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc în art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, conform căruia „judecătorul sau procurorul eliberat din funcţie din motive neimputabile îşi păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanţelor sau parchetelor" precum şi în art. 83 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederi conform cărora „Reîncadrarea în funcţia de judecător, procuror ori magistrat asistent se face fără concurs şi cu avizul C.S.M., la instanţele sau după caz, la parchetele de pe lângă acestea în cadrul cărora au funcţionat până la data pensionării".
Împotriva acestei hotărâri a Plenului C.S.M. au declarat recurs în termen legal, P.V., ş.a., judecători în cadrul Tribunalului Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând următoarele:
- nu au solicitat promovarea la nici o Curte de Apel, ci numai recunoaşterea gradului profesional, întrucât îndeplinesc condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, precum şi celelalte criterii cerute pentru recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel;
- respingerea cererilor formulate în acest sens prin Hotărârea Plenului C.S.M., atacată cu recurs, creează o discriminare între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. şi ceilalţi procurori şi judecători care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
- în justificarea acestei discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (43 până la soluţionarea cererii) prin care au fost admise recursurile procurorilor împotriva Hotărârilor nr. 791 şi 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i priveşte pe respectivii recurenţi şi pe cale de consecinţă, admiterea cererilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- crearea pe cale jurisdicţională a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori de accedere în gradul cel mai înalt, determină astfel, o rupere nejustificată de echilibru între judecătorii şi procurorii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, prin statutul lor constituţional astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Constituţională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenţii solicitând pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi obligarea intimatului C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, adoptarea unei alte soluţii fiind contrară dispoziţiilor OG nr. 137/2000 art. 14 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Intimatul C.S.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Gradul profesional este definit ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi a parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează cariera magistraţilor", astfel cum s-a reţinut prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 878 din 13 decembrie 2007.
Gradul profesional, nu este aşadar, o noţiune abstractă, desprinsă de conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuţii care corespund nivelului instanţei sau parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară acesta activitatea.
În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepţie şi putând fi făcută numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, prin această formă de promovare urmărindu-se, în principal, crearea unei rezerve de judecători şi procurori care să poată funcţiona, în condiţiile art. 57-60 din Legea nr. 303/3004 la instanţele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competenţă de natură să atragă supraaglomerarea acestora.
Potrivit art. 43 alin. (1) din Capitolul V Secţiunea 1, din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, promovarea acestora se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, „în limita posturilor vacante la tribunale, curţi de apel şi parchet".
Condiţiile pentru participarea la concursul de promovare şi modalitatea de desfăşurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46, şi art. 47 din aceeaşi lege şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare al judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2008 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, „în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.", scopul acestei forme de promovare, fiind cel arătat anterior.
Promovarea în funcţii superioare de execuţie, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaştere a performanţelor magistraţilor, iar reglementarea concursului ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unor instanţe superioare, este circumscrisă exigenţei ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecţie corectă a acestora pe baza evaluărilor, integrităţii, abilităţilor şi eficienţei lor.
Aşadar, legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional corespunzător instanţei superioare, la îndeplinirea condiţiei de vechime şi a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretind recurenţii, iar C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea acestora echivalează cu o cerere de promovare la o instanţă superioară, care nu poate fi primită întrucât nu au susţinut examenul de promovare în condiţiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile Secţiunii a 3-a, o altă procedură, având vocaţia de a accede în acest grad atât judecătorii cât şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) din Lege.
Prin Decizia nr. 866/2006, Curtea Constituţională a instituit un statut constituţional similar pentru cele două categorii de magistraţi (judecători şi procurori), aceştia fiind aşezaţi într-o situaţie juridică identică în ceea ce priveşte, exigenţa referitoare la vechimea de 12 ani în funcţia de judecător sau procuror, având ca efect promovarea acestora la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie î n funcţia de judecător.
Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art. 75 şi art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate, D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecţie a candidaţilor prin prisma unor condiţii şi calităţi profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiilor respective.
Respectându-se statutul similar al celor două categorii de magistraţi, ambele texte au impus, între altele, condiţia vechimii de cel puţin 6 ani în funcţia de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entităţi specializate.
Anterior intrării în vigoare a acestei Legi, OUG nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A. o procedură derogatorie de la dispoziţiile art. 66 alin.5 din Legea nr. 92/1992, care instituiau condiţia examenului pentru promovarea în funcţiile de execuţie superioare la tribunale, curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, iar Legea nr. 303/2004 în forma iniţială a prevăzut prin art. 100 alin. (1), că magistraţii în funcţie la data intrării în vigoare se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care sunt numiţi.
D.I.I.C.O.T. a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracţiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a făcut iniţial în condiţiile stabilite prin dispoziţiile cu caracter special al acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie sau de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, capitolul V Secţiunea l.
Aceeaşi procedură specială a fost preluată de art. 72 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării, procedură care se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând de altfel şi egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători şi procurori, pentru stabilirea vocaţiei de a accede la respectivele funcţii şi în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puţin 6 ani.
Normele cu caracter special în discuţie au avut o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de recurenţi, statuări care îşi păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate şi terorismului.
Hotărârile judecătoreşti în discuţie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiţi procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, aşa cum susţin recurenţii, ci ele constată doar o realitate de fapt conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiţi la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalenţa funcţiilor respective rezultând şi din provederile art. 11 din OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei aprobată prin Legea nr. 45/2007.
Conform acestui text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., sunt salarizaţi potrivit art. 6-13 de la lit. a) din anexă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 33 din OUG nr. 27/2006, judecătorii şi procurorii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru funcţia în care sunt încadraţi.
Nici procurorii de la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A nu au solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a se putea susţine că s-a realizat pe cale jurisdicţională o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistraţi, prin crearea unei alte modalităţi de promovare decât cea a concursului, iar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu au fost contestate.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurenţi, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate însă părea autonom, prin aceea, că într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie.
Potrivit art. 14 din Convenţie, diferenţa de tratament devine discriminare, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţie între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în calitatea de judecător pe care o au la Tribunalul Vâlcea, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi primită.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie: prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul în speţă.
Prin Decizia nr. 813 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde ca instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea obliga pe intimat să recunoască recurenţilor gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme cu caracter special, adresate altor subiecţi de drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.V., ş.a., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4046/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4048/2008. Contencios → |
|---|
