ICCJ. Decizia nr. 4167/2008. Contencios
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4167/2008
Dosar nr. 4636/1/200.
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 2531/2002, reclamanta G.O.C.H.B.V., prin reprezentant SC E.R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea deciziei nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât şi, trimiterea cauzei, preşedintelui Consiliului Concurenţei pentru soluţionarea pe fond a plângerii formulate împotriva deciziei Consiliului Concurenţei nr. 263 din 4 iulie 2002.
Reclamanta a arătat, în motivarea cererii, că prin Decizia nr. 263 din 4 iulie 2002 emisă de pârât a fost sancţionată cu plata unei amenzi în valoare de 16.028.850.475 lei, reprezentând 4,53% din cifra de afaceri realizată în anul 2001.
Prin Decizia nr. 337 din 29 august 2002 emisă de asemenea de pârât, plângerea sa adresată Consiliului Concurenţei împotriva deciziei nr. 263/2002, a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Reclamanta susţine că a formulat plângerea împotriva deciziei nr. 263/2002 emisă de pârât, potrivit art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei.
Prin Decizia nr. 1548 din 10 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, a anulat Decizia emisă de pârât şi a trimis cauza spre soluţionare pe fond a plângerii Consiliului Concurenţei.
La data de 18 aprilie 2005, pârâtul a formulat contestaţie în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 1548 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4770 din 6 octombrie 2005 a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia nr. 1548 din 10 martie 2005 şi a trimis dosarul la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea plângerii formulate de reclamantă împotriva deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002 a Consiliului Concurenţei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1947 din 13 iulie 2007 a admis contestaţia formulată de reclamanta G.O.C.H.B.V. Olanda în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei şi a anulat Decizia nr .263 din 4 iulie 2002 emisă de pârât.
În motivarea soluţiei, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1548 din 10 martie 2005 şi prin Decizia nr. 1770 din 10 octombrie 2005 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia cu privire la tardivitatea contestaţiei a fost soluţionată, faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., fiind anulată Decizia nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât şi stabilindu-se că, reclamanta a formulat contestaţie în termen.
Analizând cu precădere motivul de nelegalitate de ordine publică invocat de reclamantă, privitor la excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale, instanţa de fond a reţinut, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, aplicarea dreptului comun în materie contravenţională, respectiv art. 13 din OG nr. 2/2001 care prevede că, aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, iar în cazul contravenţiilor continue, termenul curge de la data constatării faptei însă nu mai târziu de la data încetării acţiunii sale sau inacţiunii. În cauză fapta cu caracter contravenţional reţinută, având evident caracter continuu, a încetat însă înainte de data constatării ei.
S-a stabilit că în perioada 8 noiembrie 1999-5 aprilie 2001, Consiliul Concurenţei investiga fapta cu caracter anticoncurenţial reţinută, or contravenţia fiind continuă, încetarea efectelor clauzei de neconcurenţă în contractul de asociere a avut loc odată cu anularea acesteia la 5 aprilie 2001, moment de la care începea să curgă termenul de 6 luni, potrivit art. 13 alin. (1) din OG nr. 2/2001.
Împrejurarea că investigaţia a fost finalizată la data de 14 mai 2002, iar sancţiunea a fost aplicată la 4 iulie 2002 nu prezintă relevanţă, legea neprevăzând nici o dispoziţie privind întreruperea curgerii termenului de aplicare a sancţiunii contravenţionale pe durata efectuării investigaţiei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, pârâtul Consiliul concurenţei invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a arătat că s-a constatat încălcarea de către SN R. SA şi de G.O.C.H.B.V. Olanda (G.O.C.H.), intimata-reclamantă din prezenta cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, prin Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 168 din 14 mai 2002, potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996, în vigoare la acea dată, individualizarea şi aplicarea sancţiunii aplicate societăţii intimate s-a realizat printr-o decizie a Comisiei Consiliului Concurenţei, nr. 263 din 4 iulie 2002, împotriva căreia societatea a formulat plângerea, soluţionată în cauza de faţă.
În opinia recurentului-pârât, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că în cauză ar fi incidente dispoziţiile OG nr. 2/2001, respectiv a art. 13 care prevede că termenul de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiuni în materie contravenţională este de 6 luni, în condiţiile în care, fapta G.O.C.H., constatată prin Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 168 din 14 mai 2002 şi sancţionată prin Decizia Comisiei Consiliului Concurenţei nr. 263 din 4 iulie 2002, este o faptă cu caracter continuu, fiind săvârşită în perioada 8 noiembrie 1999 – 5 aprilie 2001. Astfel, faţă de data intrării în vigoare a OG nr. 2/2001, faptei contravenţionale săvârşite de G.O.C.H. îi sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 32/1968, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 3 luni şi nu cel de 6 luni.
A mai susţinut recurentul că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi pentru alte motive, solicitând examinarea şi sub alte aspecte, în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
S-a învederat în acest sens că în prezenta cauză, contrar celor reţinute de instanţa de fond, fapta contravenţională a intimatei având un caracter continuu, s-a epuizat în aprilie 2001, aceasta fiind data de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie. Cum actele dosarului atestă că investigaţia privind posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 de către G.O.C.H. şi R. a fost declanşată prin Ordinul Preşedintelui nr. 102 din 8 noiembrie 1999, curgerea termenului de prescripţie a fost întreruptă prin declanşarea investigaţiei, reîncepând să curgă un nou termen la momentul stabilirii şi constatării contravenţiei prin Decizia plenului nr. 263 din 16 mai 2002, după cum a reţinut şi instanţa supremă, prin Decizia nr. 1045/2004.
De la această dată şi până la emiterea deciziei de individualizare a sancţiunii s-a scurs o perioadă de numai 2 luni (14 mai 2002-4 iulie 2002) astfel că nu se poate afirma, în opinia recurentului că la momentul stabilirii sancţiunii, dreptul Consiliului de a aplica amenda în privinţa intimatei-reclamante ar fi fost prescris.
În fine, recurentul a mai arătat că motivarea instanţei de fond în sensul prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii şi în consecinţă de anulare a deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002, contravine analizei logice a unei fapte contravenţionale, concluzia ce se desprinde fiind aceea că sancţiunea poate şi chiar trebuie aplicată înainte de constatarea faptei.
Aceasta denotă că instanţa de fond, neadmiţând drept cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, declanşarea procedurii de investigaţie, nu acceptă nici natura derogatorie de la dreptul comun în materie contravenţională, a procedurii de constatare şi sancţionare a unei fapte anticoncurenţiale, complexă şi specifică, ce implică o durată mai mare.
Intimata-reclamantă G.O.C.H. a formulat concluzii scrise prin care, în combaterea motivelor de recurs formulate a arătat, în esenţă, că în ipoteza contravenţiilor continue, cum este cazul în prezentul dosar, care se epuizase anterior emiterii deciziei nr. 168 din 24 mai 2002, nu există nici un temei legal care să susţină întreruperea termenului de prescripţie, nefiind aplicabile cauzele de întrerupere din dreptul penal.
Intimata a mai arătat că susţinerea recurentului privind interpretarea termenului de prescripţie este chiar inutilă, căci în chiar ipoteza admiterii că termenul de prescripţie a fost întrerupt la data epuizării contravenţiei, respectiv la 5 aprilie 2001, efectul întreruperii constă în curgerea unui nou termen, care fie că este de 6 sau de 3 luni, s-a împlinit oricum, atât anterior deciziei nr. 168 din 14 mai 2002 cât şi anterior deciziei atacate.
În fine, intimata a indicat că prin Decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de R. , în dosarul similar în care această societate a contestat, la rândul său Decizia prin care fusese individualizată amenda aplicată pentru aceeaşi faptă anticoncurenţială, instanţa de recurs reţinând că dreptul de a aplica amenda contravenţională este prescris, stabilind că în cazul contravenţiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acţiunii sau inacţiunii.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. dar şi de criticile recurentului-pârât şi de apărările intimatei, reţine că nu se impune nici casarea şi nici modificarea sentinţei atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Actele dosarului atestă, necontestat de ambele părţi, că fapta cu caracter contravenţional reţinută şi în sarcina reclamantei intimate, constând în înserarea clauzei de neconcurenţă în contractul de societate al noii SC G.O.C. România, înfiinţată prin acordul SN R. SA şi reclamanta G.O.C.H.B.V., a avut un caracter continuu, epuizându-se însă la data 5 aprilie 2001, când această clauză a fost anulată.
Declanşarea investigaţiei dispusă prin Ordinul nr. 102 din 8 noiembrie 1999 a avut drept efect constatarea încălcării de către reclamanta-intimată, a prevederilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, prin Decizia nr. 168 din 14 mai 2002, urmată de aplicarea amenzii contravenţionale individualizate, prin Decizia nr. 263 din 4 iulie 2002, emisă de Comisia Consiliului Concurenţei.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a prevederilor OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, care a preluat în fond, cu nuanţări, principiul potrivit căruia aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie într-un termen determinat, calculat de la data săvârşirii faptei.
Cum în cauză, fapta contravenţională cu caracter continuu s-a epuizat la data de 5 aprilie 2001, în mod corect s-a apreciat că potrivit dreptului comun în materia contravenţiilor şi a interpretărilor doctrinare dar şi jurisprudenţiale, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la acea dată, termenul de prescripţie privind aplicarea sancţiunii amenzii curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acţiunii sau inacţiunii.
O astfel de interpretare este conformă principiilor generale aplicabile în materie contravenţională unde nu sunt admise „contravenţiile perpetue" şi nici „vinovăţiile eterne", nefiind reglementate nici cazuri de întrerupere, la care a făcut referire recurentul-intimat.
Din această perspectivă, aşadar, în raport de momentul încetării faptei contravenţionale, aplicarea sancţiunii, în luna iulie 2002, apare ca fiind realizată în condiţiile în care dreptul la aplicarea sancţiunii era deja prescris termenul, fie el de 6 luni sau de 3 luni, cum susţine recurenta, fiind împlinit oricum, chiar anterior emiterii deciziei nr. 168 din 14 mai 2002.
În plus, Înalta Curte nu poate să nu constate că în cauza de faţă soluţia astfel pronunţată şi confirmată se impune şi în considerarea respectării practicii judiciare unitare şi coerente deja cristalizată pentru cauze similare, după cum a statuat şi C.E.D.O. în jurisprudenţa sa relevantă. (a se vedea cauza Beian vs România).
În acest sens trebuie arătat că prin Decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curţi, în cauza similară ce o privea pe SN R. SA, în care această societate a solicitat la rândul său anularea deciziei Comisie Consiliului Concurenţei prin care îi fusese aplicată o amendă pentru aceeaşi faptă anticoncurenţială constatată, s-a stabilit că în cazul contravenţiilor continue termenul de prescripţie curge de la momentul epuizării faptei, dacă acesta este anterior deciziei prin care este stabilit caracterul anticoncurenţial al faptei investigate.
Reţinând aşadar identitatea de obiect şi de cauză între cele două dosare, este de remarcat că această decizie anterioară, pronunţată de Înalta Curte în cazul SN R. SA este mai mult decât un simplu precedent judiciar, după cum bine a afirmat şi intimata, astfel că se impune evident pentru respectarea principiului securităţii şi siguranţei juridice, afirmat de C.E.D.O., şi o identitate de soluţii.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă, cu consecinţa menţinerii soluţiei legale şi temeinice a instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 1947 din 13 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 4166/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4170/2008. Contencios → |
---|