ICCJ. Decizia nr. 4240/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4240/2008
Dosar nr. 222/42/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la data de 5 martie 2008 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii O.A., C.L.V. şi C.C.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele.
- obligarea pârâtelor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilele situate în Ploieşti, judeţul Prahova;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei (RON)/zi de întârziere până la emiterea deciziei, începând cu data depunerii acţiunii;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 105 din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de apel, invocată din oficiu de instanţă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât nu se contestă o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar acţiunea priveşte o obligaţie de a face, fiind astfel o acţiune de drept comun care se soluţionează de judecătorie, ca instanţă de drept comun, conform dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanţii O.A., C.L. şi C.C.M., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Au învederat recurenţii, prin motivele de recurs, că hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Ploieşti este netemeinică şi nelegală, în primul rând datorită faptului că, pe de o parte, nu ţine cont de competenţa specială prevăzută de o lege specială, Legea nr. 247/2005, Titlul VIII, art. 20, şi, pe de altă parte, pentru că săvârşeşte o gravă eroare în ceea ce priveşte stabilirea prezumtivei competenţe a unei alte instanţe.Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu trebuie interpretate independent de cele ale art. 20 din acelaşi Titlu VII al aceleaşi legi, care prevedeau cât se poate de clar că „Competenţa de soluţionare revine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul". Or, simpla lectură a acestui text de lege ar fi lămurit instanţa cu privire la chestiunea competenţei sale de a soluţiona pe fond cauza.
Pe de altă parte, s-a precizat că hotărârea instanţei de a trimite dosarul către Judecător Ploieşti este neîntemeiata, în condiţiile în care pentru motivarea declinării Curtea de Apel Ploieşti s-a folosit de dispoziţiile art. 19 (care prevedea şi el foarte clar faptul ca „deciziile adoptate de către Comisia Centrala pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004). Or, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. stabilesc competenţa generală în materia contenciosului administrativ în favoarea secţiilor de contencios administrativ ale tribunalelor iar nu în favoarea judecătoriilor.
Nu în ultimul rând, recurenţii au mai subliniat că pe lângă procedura expresă prevăzută de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa, prin analogie cu dispoziţiile deciziei nr. IX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, putea să-şi verifice şi constate competenţa cu privire la soluţionarea pe fond a speţei. Într-adevăr, atâta vreme cât Titlul VII din Legea 247/2005 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Comisia Centrală nu emite dispoziţia, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv Secţiei de Contencios Administrativ a Curţii de Apel pe raza căreia îşi are domiciliul, iar raţiunile de simetrie impun ca şi în cazul refuzului Comisiei Centrale de a emite dispoziţia privind stabilirea despăgubirile potrivit Titlului VII din Legea 247/2005 să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la Secţia de Contencios Administrativ a Curţii de Apel pe raza căreia îşi are domiciliul persoana îndreptăţită.
Ca atare, s-a apreciat ca recursul este întemeiat, şi faţă de considerentele de fapt şi de drept arătate mai sus, s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei Curţii de Apel Ploieşti prin care aceasta şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Ploieşti şi stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Recursul este fondat.
Obiectul principal al acţiunii formulate de reclamanţii O.A., C.L.V. şi C.C.M. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îl constituie obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiilor privind acordarea titlurilor de despăgubire pentru imobilele situate în Ploieşti judeţul Prahova.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum unele măsuri adiacente, în forma în vigoare la data înaintării către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Dispoziţiei nr. 3785 din 10 iulie 2006 a Primarului Municipiului Ploieşti ( prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului din Ploieşti şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent) şi a Dispoziţiei nr. 2087 din 3 aprilie 2006 a Primarului Municipiului Ploieşti (prin care, pentru imobilul din Ploieşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent), precum şi a documentaţiei aferente celor două dispoziţii - „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (l) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau de regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor".
De asemenea, în condiţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, în baza raportului de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligaţia de a proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titulul de despăgubire fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În fine, potrivit art. 19 alin. (1) din Titlul VII, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, „deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,cu modificările şi completările ulterioare în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor", iar conform art. 20 alin. (1) din acelaşi titlu al aceleeaşi legi, competenţa de soluţionare revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia în România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".
În condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu face nici o precizare cu privire la termenul în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este obligată să emită decizie privind titlul de despăgubire şi nici cu privire la ipoteza în care această entitate juridică refuză nejustificat emiterea acestei decizii, este evident că nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv curţii de apel, pe motiv că acţiunea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privinţă, absenţa răspunsului Comisiei Centrale menţionate, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, echivalează practic cu un refuz de acordare a despăgubirilor, care trebuie cenzurat, pentru raţiuni de simetrie juridică, tot de curtea de apel, ca instanţă de contencios administrativ, întrucât acestei instanţe i s-a atribuit, prin art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, competenţa de a soluţiona contestaţiile îndreptate de persoanele interesate împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest context, se reţine că în mod nelegal Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa recurată, a procedat la admiterea excepţiei necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi la declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii reclamanţilor, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de reclamanţii O.A., C.L.V. şi C.C.M. împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a se dispune casarea hotărârii atacate şi a se dispune trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de O.A., C.L.V. şi C.C.M. împotriva sentinţei civile nr. 105 din 16 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4228/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4251/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
