ICCJ. Decizia nr. 4257/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4257/200.
Dosar nr. 6351/2/200.
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3137 din 4 decembrie 2007 Curtea de Anei Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.N. şi I.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi cultelor, obligându-l pe acesta din urmă să emită avizul pentru edificarea imobilului din comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că refuzul autorităţii pârâte de a emite avizul solicitat de reclamanţi, necesar edificării unei construcţii pe terenul proprietatea acestora, este nejustificat în raport cu motivele invocate de pârât, acesta dând dovadă de inconsecvenţă, prin invocarea, cu fiecare prilej, a altor motive pentru justificarea atitudinii sale.
Astfel, în timp ce prin adresa nr. 2731 din 4 mai .2007 se invocă lipsa unui nou plan urbanistic zonal prin care să se delimiteze monumentul istoric şi zona de protecţie a lui şi se afirmă că ministerul nu mai ia în considerare solicitările de avize pentru intervenţiile care participă la agresarea vizuală a monumentului istoric, prin răspunsul la plângerea prealabilă, se afirmă că terenul reclamanţilor se află în interiorul monumentului istoric, refuzul avizului fiind determinat, în acelaşi timp, şi de dorinţa de a nu crea antecedente de avizare pentru construcţii din apropierea Palatului Brâncovenesc.
In fine, arată instanţa de fond, o altă justificare a refuzului de a emite avizul este dată prin întâmpinarea formulată de autoritatea publică pârâtă, care se apără invocând faptul că reclamanţii au edificat deja construcţia, anterior momentului pentru care au solicitat avizul, astfel încât nu mai era posibilă emiterea unui aviz cu caracter retroactiv.
Analizând, pe fond, motivele invocate de autoritatea publică pârâtă, prima instanţă constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce priveşte prima justificare invocată de pârât, instanţa de fond apreciază că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, lipsa unui plan urbanistic actualizat nu este de natură să blocheze activitatea legată de protecţia monumentelor istorice, aceasta urmând să se realizeze în raport cu limitele zonei de protecţie stabilită potrivi legii.
De asemenea, în ceea ce priveşte argumentul „agresării vizuale,, a monumentului istoric, instanţa de fond reţine că autoritatea publică pârâtă nu a făcut nicio analiză a construcţiei propuse, pentru a stabili dacă aceasta afectează sau nu din punct de vedere vizual monumentul istoric, apreciind că existenţa unei zone de protecţie a unui monument istoric nu echivalează cu interdicţia totală de a construi în această zonă, întrucât servituţiile nu pot fi de natură să golească total de conţinut dreptul de proprietate asupra fondului aservit.
In plus, se arată în considerentele hotărârii recurate, din studiul de impact prezentat de reclamanţi rezultă că între imobilul acestora şi Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia nu există contact vizual direct.
Cât priveşte temeiurile invocate cu ocazia respingerii plângeri prealabile, instanţa de fond constată că susţinerea pârâtului, potrivit căreia terenul reclamanţilor se află în interiorul monumentului istoric iar nu în zona de protecţie, este lipsită total de suport probator, în cauză nefiind făcută dovada existenţei unui act de clasare a terenului reclamanţilor ca monument istoric, în sensul prevederilor art. 13 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 422/2001.
Nici argumentul privind temerile autorităţii pârâte referitoare la crearea unui precedent de avizare nu sunt considerate de către prima instanţă ca fiind întemeiate, aceasta reţinând, cu privire la acest aspect, că cererile de avize nu pot fi respinse doar pe acest motiv, fără a exista o analiză a fiecărui caz în parte, pe de o parte, şi că însăşi autoritatea publică pârâtă recunoaşte că au mai fost emise avize pentru construcţii edificate în zona de protecţie însă nu şi în interiorul monumentului; or, aşa cum s-a arătat, terenul reclamanţilor nu poate fi considerat ca parte din monumentul istoric, în lipsa unui act de clasare a acestui teren, emis conform legii.
In fine, cu privire la apărările formulate de pârât prin întâmpinare, în sensul că reclamanţii au edificat, deja, construcţia pentru care solicită emiterea avizului, instanţa de fond reţine, pe de o parte, că aceste motive nu au fundamentat refuzul la momentul exprimării acestuia şi, pe de altă parte, că edificarea unei construcţii fără autorizaţie de construire şi fără obţinerea avizelor prealabile necesare pentru această autorizaţie nu este de natură să atragă decăderea unei persoane din dreptul de a solicita autorizaţia de construire şi, implicit, toate actele prealabile, o asemenea ipoteză fiind prevăzută chiar de către dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul, considerând-o netemeinică şi nelegală.
Motivându-şi în drept recursul, Ministerul Culturii şi Cultelor a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea fondului pentru caracterul ambiguu şi contradictoriu al motivării, susţinând că instanţa a omis să analizeze punctual situaţia de fapt învederată în conţinutul întâmpinării, în raport de care refuzul de eliberare a avizului pentru construcţia edificată în interiorul monumentului istoric nu poate fi considerat nejustificat.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, arată că prima instanţă a soluţionat-o nelegal, neobservând că pricina soluţionată prin sentinţa civilă nr. 697 din data de 7 martie 2007 avea acelaşi obiect ca şi acţiunea de faţă.
De asemenea, recurentul mai afirmă că obligarea sa la emiterea avizului favorabil pentru o construcţie deja edificată încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii, în condiţiile în care retroactivitatea operează doar atunci când este prevăzută de lege.
Concluzionând, recurentul a explicat că refuzul său de a emite un aviz favorabil a fost justificat prin lipsa unui nou plan urbanistic zonal, care să delimiteze monumentul istoric şi zona lui de protecţie şi s-a menţinut pe această poziţie din dorinţa de a nu crea precedente de avizare pentru construcţiile din apropierea Palatului Brâncovenesc.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând, în esenţă, argumentele expuse de instanţa de fond în sentinţa recurată.Intimaţii arată că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost legal soluţionată, în condiţiile în care cele două pricini au nu numai obiect diferit dar şi altă cauză.
Cât priveşte fondul litigiului, intimaţii susţin că afirmaţia recurentului potrivit căreia imobilul lor se află în interiorul monumentului istoric, iar nu în zona de protecţie, este complet lipsită de suport, fiind în dezacord atât cu dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 422/2001, cât şi cu situaţia reală din zonă. Terenul proprietatea lor nu a fost clasat ca monument istoric potrivit procedurii prescrise de Legea nr. 422/2001 şi nu a fost expropriat, aşa încât, arată intimaţii-reclamanţi, nu există nicio raţiune pentru refuzul emiterii avizului în discuţie.
Împrejurarea că s-a început edificarea unei construcţii pe terenul proprietatea lor nu poate constitui un argument pentru admiterea recursului, în condiţiile în care lucrările au fost sistate din dispoziţia autorităţilor locale competente iar proprietarii terenului au fost amendaţi, scopul cererii de chemare în judecată fiind tocmai obţinerea în condiţii legale a autorizaţiei de construire.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., intimaţii au depus Avizul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 14/Z din 15 ianuarie 2008 privind amplasare construcţie nouă, locuinţă în Mogoşoaia, judeţul Ilfov, precum şi documentul intitulat „Studiu de impact" privind amplasare imobilului de locuit P+1, Mogoşoaia, judeţul Ilfov întocmit de SC A.O.D. & U. SRL.
La rândul său, cu prilejul concluziilor scrise formulate în cauză, recurentul a depus Avizul nr. 2/E din 14 ianuarie 2008 privind stabilirea limitei monumentului istoric Ansamblul Palatului Brâncovenesc din satul/comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov şi a zonei de protecţie, emis ca urmare a analizei documentaţiei prezentate de Institutul Naţional al Monumentelor Istorice şi Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Ilfov. În raport de acest act administrativ, recurentul a indicat că terenul proprietatea intimaţilor se situează în zona de protecţie a monumentului şi în aceste condiţii „au dreptul de a solicita un nou certificat de urbanism".
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, a concluziilor scrise formulate de recurent, a tuturor înscrisurilor administrate, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimaţii–reclamanţi T.N. şi I.E. sunt coproprietarii terenului în suprafaţă de 1000 mp situat în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov, înscris iniţial în C.F. nr. 1439 bis a comunei Mogoşoaia cu nr. cadastral 1423 şi transferat ulterior în C.F. nr. 2220 în urma modificării planului parcelar, după cum rezultă din Încheierea nr. 78037 din 4 ianuarie 2006 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov.
În cursul anului 2006 intimaţii–reclamanţi au demarat procedura obţinerii unei autorizaţii de construire pentru o locuinţă tip duplex, eliberându-li-se în baza art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii certificatul de urbanism nr. 104 din 23 martie 2006, prelungit ulterior succesiv. În cuprinsul acestui document s-a indicat necesitatea obţinerii unui aviz prealabil de la Direcţia Generală Patrimoniu Cultural Naţional, potrivit art. 10 lit.a) din aceeaşi lege, dată fiind amplasarea imobilului în zona de protecţie a Ansamblului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.
Ca urmare, intimaţii–reclamanţi au formulat o primă solicitare de eliberare a avizului la data de 4 iulie 2006 la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Ilfov, care, la rândul său, a solicitat Muzeului Municipiului Bucureşti desemnarea unui arheolog pentru a efectua cercetări şi a prezenta un punct de vedere conform dispoziţiilor OUG nr. 43/2000 şi Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2392/2004. Acest prim demers a rămas fără un rezultat concret pentru intimaţi, întrucât instituţiile implicate şi-au comunicat reciproc diverse impedimente formale.
Cea de-a doua solicitare de eliberare a avizului s-a înregistrat la recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Cultelor sub nr. 6404 din 21 iulie 2006, la care acesta a răspuns prin adresa nr. 505 din 4 septembrie 2006 în sensul că nu poate aviza favorabil documentaţia prezentată, „până la transmiterea planşelor din PUG care privesc protecţia patrimoniului, cu propunerile de ameliorare a situaţiei existente".
Primul litigiu purtat între părţi a avut ca obiect constatarea aprobării tacite privind avizul prealabil solicitat în vederea emiterii autorizaţiei de construire, acţiune întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 697 din 7 martie 2007, irevocabilă, a respins ca nefondată acţiunea, reţinând în considerente, în esenţă, că autoritatea pârâtă a răspuns la cererea înregistrată sub nr. 6404 din 21 iulie 2006 în termenul prevăzut de art. 6 alin. (4) din ordonanţă, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 şi art. 8 şi nu există temei pentru constatarea aprobării tacite.
Se remarcă din cele expuse că motivul de recurs referitor la greşita soluţionare a excepţiei autorităţii lucrului judecat este vădit nefondat, litigiul de faţă având nu numai un alt obiect, după cum a reţinut Curtea de apel, dar şi o altă cauză, adică un alt fundament al raportului juridic dedus judecăţii, care exclude procedura sumară prevăzută de OUG nr. 27/2003. Aşa fiind, art. 1201 C. civ. nu are incidenţă în speţă.
Şi în ceea ce priveşte fondul pricinii soluţia adoptată de prima instanţă este legală, fiind riguros motivată.
Înalta Curte observă că deşi recurentul a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, pretinzând că hotărârea criticată cuprinde considerente contradictorii şi confuze care ignoră „analiza punctuală a situaţiei de fapt învederate", nu a făcut nicio referire concretă, nu a indicat nicio apărare care nu a fost analizată ori a fost greşit interpretată.
În realitate, prin poziţia inconsecventă adoptată, recurentul a generat o situaţie confuză care a fost tranşată în mod just de Curtea de apel.
Prin adresa nr. 207 din 17 iulie 2007, recurentul-pârât a comunicat solicitanţilor avizului, intimaţii-reclamanţi, că refuzul său este determinat de împrejurarea că imobilul cu destinaţie de locuinţă pe care aceştia vor să îl edifice se află în interiorul monumentului istoric.
Această justificare intră în contradicţie nu numai cu poziţia exprimată anterior, potrivit căreia autorităţile locale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a elabora un nou plan urbanistic zonal prin care să se delimiteze monumentul istoric şi zona lui de protecţie, dar şi cu cea expusă în concluziile scrise formulate în recurs, referitoare la limitele monumentului istoric Ansamblul Palatului Brâncovenesc şi a zonei sale de protecţie, stabilite de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice încă din anul 1993. Cu alte cuvinte, la data exprimării refuzului de rezolvare a cererii, în lipsa unui plan urbanistic actualizat, recurentul nu avea niciun temei pentru a considera că terenul proprietatea intimaţilor se afla în interiorul monumentului istoric, cu atât mai mult cu cât nu s-a pus problema derulării procedurii de clasare prevăzute de art. 13 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Această concluzie, confirmată de alte avize eliberate de recurent în perioada anilor 2006-2008, de exemplu pentru construcţiile edificate chiar în faţa Palatului Brâncovenesc, considerate ca aflându-se în zonă de protecţie, demonstrează fără putinţă de tăgadă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a avizului.
Deşi a susţinut în motivele de recurs, ca şi în faţa primei instanţe, că imobilul- construcţie în discuţie ar „agresa vizual" monumentul istoric protejat, Înalta Curte constată că această afirmaţie este fără niciun suport şi exprimă cu claritate excesul de putere al autorităţii recurente, astfel cum este acesta definit prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, din documentaţia tehnică însoţită de planşe fotografice reiese că terenul proprietatea intimaţilor-reclamanţi se află la 350 m de Ansamblul Brâncovenesc, (deci peste limita de 200 de metri prevăzută la art. 59 din Legea 422/2001) şi nu există legătură vizuală directă cu acesta, întrucât„între imobilul din strada Martha Bibescu nr. 172 şi obiectivele principale ale ansamblului consemnate în L.M.I., Lista monumentelor istorice 2004 se interpun imobile realizate ulterior anului 1989"(citat din concluziile Studiului de impact efectuat de SC A.O.D. & U. SRL).
În fine, într-o ultimă critică, recurentul invocă încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, asimilând avizul în discuţie unui act normativ.
Această susţinere denotă necunoaşterea naturii juridice a avizului, care este un simplu act preparator, necesar pentru eliberarea autorizaţiei de construire care, la rândul ei, este un act administrativ individual.
Chiar dacă intimaţii-reclamanţi au început edificarea construcţiei fără a fi în posesia unei autorizaţii de construire, săvârşind astfel fapta prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, motiv pentru care au şi fost sancţionaţi contravenţional, acest fapt, în sine, nu reprezintă un impediment pentru reglementarea ulterioară a situaţiei lor, câtă vreme art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, precum şi art. 56 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 aprobate prin Ordinul MTCT nr. 1430/2005 le conferă această posibilitate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva sentinţei nr. 3137 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4252/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4261/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
