ICCJ. Decizia nr. 4507/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4507/2008
Dosar nr. 3993.1/59/2006
Şedinţa publică din 4 decembrie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 3993/59/2006, reclamantul T.I., judecător la Tribunalul Arad, a chemat în judecată pe pârâţii C.S.M., Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul C.S.M., D.N.C., M.L. şi F.D., solicitând să se dispună anularea rezoluţiei nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, emisă de pârâtul I, prin care s-a clasat sesizarea reclamantului urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la exercitarea acţiunii disciplinare, obligarea pârâţilor la emiterea actului administrativ referitor la soluţionarea lucrării privind memoriul formulat de domnul T.I., prin care să propună Secţiei de disciplină pentru procurori a C.S.M. începerea acţiunii disciplinare împotriva procurorilor V.G. şi M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, şi acordarea de daune morale în sumă de 300.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, începând cu data de 9 noiembrie 2004, a făcut repetate sesizări la C.S.M. pentru a se dispune începerea acţiunii disciplinare faţă de numiţii V.G. şi M.B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care au anchetat moartea violentă a fiului său, T.T.A., în vârstă de 20 de ani. Cu toate acestea, C.S.M. s-a considerat sesizat numai prin memoriul din data de 19 ianuarie 2006.
Reclamantul a arătat că, deşi în considerentele actului administrativ atacat s-au reţinut două motive ale rezoluţiei de clasare, împlinirea termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere disciplinară şi imposibilitatea începerii acţiunii disciplinare pe motiv că nu s-a soluţionat dosarul penal, format pentru săvârşirea unor infracţiunii de serviciu de către aceeaşi procurori, în dispozitivul acestuia a fost menţionată doar prescrierea dreptului la exercitarea acţiunii disciplinare.
Reclamantul a apreciat că actul administrativ, intitulat „rezoluţia de clasare" este lovit de nulitate, din următoarele considerente:
Acţiunea disciplinară nu era prescrisă, în raport cu data formulării primei plângerii, respectiv 9 noiembrie 2004 şi nici a plângerilor ulterioare.
C.S.M. nu poate invoca propria culpă ca temei al neexercitării acţiunii disciplinare în termenul legal de un an, respectiv că nu a dat curs numeroaselor memorii anterioare ale acestuia, exercitate în termen, pentru că prin această procedură se încalcă dreptul la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie.
Pe de altă parte, reclamantul a arătat că nu poate fi invocat nici faptul că actuala componenţă a C.S.M. nu a cunoscut sesizările anterioare înregistrate la acest organ, întrucât cererile au fost adresate autorităţii care este titulara acţiunii disciplinare şi nu unor persoane care vremelnic compun autoritatea respectivă.
În opinia reclamantului, rezoluţia este lovită de nulitate şi în ceea ce priveşte temeiul legal al acesteia. Pe acest aspect, reclamantul arată că temeiul legal al soluţiei este art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, ori acest text nu se aplică în cazul sesizărilor făcute împotriva procurorilor din cadrul structurilor teritoriale ale Ministerului Public, ci doar în situaţia sesizărilor făcute împotriva judecătorilor şi procurorilor ce compun C.S.M.
Reclamantul a arătat că actul intitulat „rezoluţie" nu este reglementat legal de nici un text, după cum nici un text legal nu conferă competenţa Comisiei de disciplină din cadrul C.S.M. de a adopta „ rezoluţii".
În concepţia reclamantului, măsura adoptată prin actul în discuţie, respectiv clasarea dosarului, se poate dispune numai atunci când acţiunea disciplinară nu se justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, actul administrativ contestat este lovit de nulitate, întrucât conţine o măsură ce nu se putea dispune în raport cu considerentele sale, prescrierea dreptului la acţiune disciplinară.
De asemenea, reclamantul a precizat că motivele actului administrativ sunt contradictorii.
Conform reclamantului, actul administrativ este lovit de nulitate, întrucât este emis cu nerespectarea procedurii stabilite de art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.S.M., care arată că, în vederea exercitării acţiunii disciplinare, este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de titularul acestei acţiuni. Reclamantul susţine că, în speţa de faţă, nu s-a realizat o asemenea cercetare. Mai mult, nu s-a respectat nici procedura privind conţinutul cercetării prealabile, reglementate de art. 30 alin. (3) din Regulament: „ în cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia existenţa sau inexistenţa vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin procesul-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 46 din Legea nr. 317/2004.
Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.
Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa nr. 347 din 13 decembrie 2006, a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
În considerentele hotărârii, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul T.I. a formulat plângere la pârâtul C.S.M., Comisia de disciplină pentru procurori solicitând pornirea acţiunii disciplinare faţă de procurorii V.G. şi M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care au anchetat dosarul privind moartea violentă a fiului său, în vârstă de 20 de ani; prin rezoluţia nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, s-a dispus clasarea dosarului, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare, soluţie întemeiată pe prevederile art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind C.S.M.
Prin rezoluţie, s-a reţinut că actele de cercetare penală efectuate de procurorii V.G. şi M.B. au fost realizate până la data de 30 septembrie 2004, când dosarul nr. 269/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform ordonanţei nr. 2215/C/2527 din 30 septembrie 2004 şi, cum sesizarea reclamantului împotriva celor doi procurori s-a înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, s-a constatat prescris dreptul la exercitarea acţiunii, în temeiul art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevede că această acţiune poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii disciplinare.
Raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal s-a preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar sesizarea reclamantului s-a înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare este prescris, aşa cum prevede art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, care priveşte reglementarea acţiunii disciplinare împotriva magistraţilor, alţii decât cei din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împrejurarea că, în rezoluţia pârâtului C.S.M., s-a menţionat art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, care vizează răspunderea disciplinară a membrilor C.S.M., este lipsită de relevanţă juridică, pentru că reglementarea termenului pentru exercitarea acţiunii disciplinare este identic şi anume de un an de la data săvârşirii abaterii, deci în ambele ipoteze, dreptul la acţiune este prescris.
Cu toate că reclamantul a susţinut prin acţiune că a înaintat sesizarea pentru tragerea la răspunderea disciplinară aflată în litigiu la data de 9 noiembrie 2004, nu a dovedit prin probe acest fapt.
Depunerea borderoului de corespondenţă cu nr. 114 din 9 noiembrie 20004, care priveşte o lucrare înregistrată cu nr. 118, expediată C.S.M. nu face dovada comunicării plângerii reclamantului pentru pornirea acţiunii disciplinare, pentru că, în primul rând, borderoul nu individualizează conţinutul corespondenţei şi, în al doilea rând, pârâtul C.S.M. a comunicat instanţei că reclamaţia pe care pretinde reclamantul că a depus-o la acesta la 9 noiembrie 2004, nu se regăseşte în evidenţele de intrare-ieşire a documentelor la Biroul de registratură, Secretariat şi protocol al C.S.M. (fila 91).
Privitor la invocarea nulităţii absolute a rezoluţiei nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, emisă de pârât, motivată de împrejurarea că nici un text legal nu reglementează acest act şi nu conferă pârâtului, prin Comisia de disciplină pentru procurori, competenţa de a o adopta, instanţa constată că, prin art. 30 alin. (6) din Hotărârea nr. 326/2005 emisă de C.S.M., se prevede expres că, după primirea rezultatului cercetării disciplinare, în cazul când Comisia de disciplină consideră că exercitarea actului disciplinar nu se justifică, dispune clasarea prin rezoluţie.
Deci, raportat la această dispoziţie legală, rezoluţia atacată nu este nulă absolut, cum se susţine de către reclamant prin acţiune, concluzia desprinzându-se şi din cuprinsul prevederilor art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.
Sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acţiunea disciplinară nu se justifică", acoperă şi ipoteza soluţionării unor asemenea acţiuni pe excepţie şi nu numai în mod limitativ, pe fondul cauzei, cum nejustificat susţine reclamantul.
Privitor la încălcarea prevederilor art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare al C.S.M., pentru lipsa efectuării cercetării prealabile acţiunii disciplinare, instanţa a constatat că, faţă de soluţia dată pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune disciplinară, nu se mai pune problema respectării acestei proceduri, excepţia avânt caracter dirimant.
În opinia instanţei, este nefondată şi susţinerea legată de caracterul contradictoriu al motivării rezoluţiei, când rezultă expres soluţionarea sesizării pe excepţie şi cu indicarea temeiului legal aferent.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1519 din 13 martie 2007, pronunţată în dosar nr. 3993/59/2006, a admis recursul declarat de reclamant, a dispus casarea sentinţei anterior individualizate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de control judiciar a arătat că, din moment ce reclamantul a precizat în mod constant pe parcursul desfăşurării procesului că sesizarea iniţială a fost comunicată C.S.M. la data de 9 noiembrie 2004 şi în dosarul cauzei există borderoul de expediţie a corespondenţei prin intermediul Serviciului Român de Informaţii, ca un început de dovadă scrisă, instanţa de fond trebuia să verifice prin probe suplimentare ordonate chiar din oficiu dacă într-adevăr, plângerea penală şi actul de sesizare disciplinară au fost predate efectiv autorităţii publice destinatare, solicitând atât relaţii de la organul prin care s-a realizat expedierea, cât şi dosarul de cercetare disciplinară întocmit în cauză care, în mod firesc, ar trebui să conţină toate revenirile ulterioare ale reclamantului, datele lor de înregistrare, precum şi orice alte înscrisuri necesare în efectuarea cercetării disciplinare.
Obligativitatea acestei proceduri a cercetării prealabile rezultă din reglementarea conţinută în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. şi art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., iar neîndeplinirea ei este de natură să atragă sancţiunea nulităţii actului administrativ sancţionator ori a altor acte juridice, cum ar fi rezoluţia de clasare emisă de comisia de disciplină în ipoteza în care consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că dosarul Comisiei de disciplină pentru procurori nu a fost ataşat la dosarul cauzei, deşi a fost cerut la două termene de judecată, şi, drept urmare, unei probe cu înscrisuri, administrată la stăruinţa reclamantului, instanţa i-a opus o simplă afirmaţie a pârâţilor, care neagă primirea primei sesizări.
Instanţa de control judiciar a concluzionat că, procedând în modul arătat şi respingând acţiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie şi neconvingătoare, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, ce nu-şi găseşte suport probator în actele şi lucrările din dosar.
În Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, la momentul rejudecării cauzei, instanţa de trimitere va cere pârâtului C.S.M. o copie după întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care conţine toate memoriile şi sesizările formulate de reclamant, de organele Serviciului Român de Informaţii, relaţii privind data predării corespondenţei menţionate în borderoul depus la dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informaţii privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se efectuează în dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv copii ale unor înscrisuri ce vor fi considerate concludente pentru corecta soluţionare a acţiunii disciplinare.
În concepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, utilitatea înscrisurilor respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părţi sau din apărările lor contradictorii, ci şi din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce caracterizează răspunderea disciplinară, şi anume aceea de a putea coexista alături de alte forme ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru fapte calificate în acelaşi timp ca infracţiuni şi abateri disciplinare.
În fond după casare, Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa 40 din 20 februarie 2008, a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat Rezoluţia nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă de Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. şi a obligat pârâţii C.S.M. şi Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. să emită actul administrativ de soluţionare a memoriului prin care reclamantul a solicitat exercitarea acţiunii disciplinare faţă de procurorii M.B. şi V.G.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă de Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul formulat de domnul T.I., judecător la Tribunalul Arad, întrucât s-a apreciat că este prescris dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva procurorilor M.B. şi V.G. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în raport cu dispoziţiile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, privind C.S.M., potrivit cărora „acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii."
Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. a arătat că acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii disciplinare, iar în această cauză actele de cercetare efectuate în mod necorespunzător de procurorii V.G. şi M.B. au fost efectuate până la data de 30 septembrie 2004, când dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că termenul de exercitare a acţiunii era împlinit la data de 19 ianuarie 2006, când s-a înregistrat sesizarea la C.S.M.
Potrivit Rezoluţiei a cărei anulare se solicită, reclamantul a sesizat Comisia de Disciplină pentru Procurori la data de 19 ianuarie 2006, iar nu la data de 9 noiembrie 2004, cum a susţinut reclamantul.
Prima instanţă a menţionat faptul că, potrivit borderoului nr. 114 din 9 noiembrie 2004 (ataşat în copie la fila 86 din dosarul de fond), la data de 9 noiembrie 2004, reclamantul a transmis, în vederea comunicării, două înscrisuri adresate C.S.M. şi, respectiv, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul a susţinut că înscrisul transmis C.S.M. la data respectivă viza tocmai sesizarea C.S.M. cu exercitarea acţiunii disciplinare faţă de domnii V.G. şi M.B.
Instanţa a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu a permis identificarea conţinutului înscrisului respectiv, deoarece Ministerul Justiţiei, care avea competenţa asigurării transportului acestei corespondenţe la data respectivă, a refuzat să ofere relaţii despre modalitatea de predare înscrisurilor menţionate în borderoul nr. 114 din 9 noiembrie 2004 către instituţiile destinatare.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că nu s-a probat faptul că înscrisul transmis spre comunicare C.S.M. la data de 9 noiembrie 2004 avea un alt conţinut decât cel învederat de reclamant.
În această privinţă, instanţa a reţinut faptul că instituţia pârâtă nici nu a susţinut că reclamantul a formulat alte cereri la C.S.M., în legătură cu o altă chestiune decât solicitarea de declanşare a acţiunii disciplinare faţă de domnii V.G. şi M.B.
Prin urmare, dată fiind această situaţie, instanţa a apreciat că reclamantul a dovedit că a transmis în mod legal spre comunicare, la data de 9 noiembrie 2004, memoriul său prin care a solicitat C.S.M. exercitarea acţiunii disciplinare faţă de procurorii V.G. şi M.B.
Instanţa a reţinut faptul că, la data respectivă, nu era împlinit termenul de 1 an, prevăzut de art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M..
Efectul depunerii acestui memoriu la data de 9 noiembrie 2004 constă în întreruperea termenului de 1 an, prevăzut de art. 46 alin. (8) din legea anterior menţionată.
Pe acest aspect, prima instanţă a apreciat că sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Instanţa de fond a menţionat că nu este imputabilă reclamantului împrejurarea că acest memoriu nu a fost înregistrat în evidenţa C.S.M., în condiţiile în care acesta a făcut dovada formulării în termen a sesizării respective. Aşadar, reclamantul nu poate fi sancţionat datorită existenţei unor disfuncţionalităţi referitoare la modul de transmitere sau de înregistrare a corespondenţei adresate unor autorităţi publice, în condiţiile în care acesta a transmis corespondenţa respectivă în mod legal.
Pe de altă parte, instanţa a susţinut, pe aspectul că pentru aceleaşi fapte au fost sesizate organele de urmărire penală, faptul că exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă constituie abatere disciplinară, numai dacă fapta nu constituie infracţiune.
În concepţia instanţei de fond, sesizarea concomitentă a organelor de urmărire penală nu poate conduce la concluzia că nu mai poate fi exercitată acţiunea disciplinară, câtă vreme nu s-a reţinut, printr-o hotărâre penală definitivă, că faptele respective constituie, într-adevăr, infracţiuni.
De asemenea, instanţa a subliniat faptul că, din acest punct de vedere, simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu poate constitui un motiv de respingere a solicitării de cercetare disciplinară, ci numai un motiv de suspendare a derulării procedurii de cercetare disciplinară până la finalizarea anchetei şi judecăţii penale.
Prima instanţă a concluzionat în sensul că nu se poate reţine legalitatea clasării sesizării formulate de reclamant pe considerentul că au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la aceleaşi fapte.
Cu privire la cererea de obligare a instituţiilor şi funcţionarilor pârâţi, în calitate de emitenţi ai actului administrativ atacat, la plata unor daune, instanţa a arătat faptul că refuzul C.S.M. de a da curs sesizării formulate de reclamant l-a pus pe acesta într-o situaţie delicată şi a prejudiciat demersurile legale declanşate de acesta în vederea lămuririi circumstanţelor în care s-a produs decesul fiului său.
Cu toate acestea, instanţa a apreciat că nu poate reţine temeinicia obligării funcţionarilor emitenţi ai actului atacat la plata unor despăgubiri, având în vedere că probatoriul nu a confirmat existenţa unei neglijenţe a acestora în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Pe acest aspect, instanţa a arătat că probatoriul nu a confirmat că memoriul de sesizare a C.S.M. formulat de reclamant a fost transmis acestei instituţii de către delegaţii Ministerului Justiţiei, care aveau competenţa transportării corespondenţei respective.
De aceea, nu se poate reţine existenţa unei neglijenţe din partea C.S.M. în înregistrarea memoriului respectiv şi, cu atât mai mult, în soluţionarea cererii formulate de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul şi pârâtul C.S.M.
Recurentul T.I. a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 300.000 lei şi a cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
În motivare, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi susţine faptul că soluţia pronunţată cu privire la cele două capete de cerere anterior menţionate este nelegală.
Recurentul face o prezentare a evoluţiei acestei speţe şi concluzionează în sensul că intimatul C.S.M. şi Ministerul Justiţiei se află în culpă în legătură cu modul în care a organizat circulaţia documentelor.
Totodată, recurentul a precizat faptul că refuzul C.S.M. de a da curs cererii sale i-a adus o atingere concretă onoarei şi demnităţii sale.
Recurentul C.S.M. a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca nefondată
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., recurentul arată că motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorească atacată sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, arată că reclamantul a dovedit transmiterea memoriului său către această instituţie la data de 9 noiembrie 2004, iar pe de altă parte, precizează că, din probatoriul administrat, nu rezultă că acesta i-a fost transmis la termenul anterior indicat.
În cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale speciale, întrucât legiuitorul a acordat comisiei de disciplină posibilitatea de a dispune clasarea unei sesizări atunci când apreciază că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică.
În opinia recurentului, rezoluţia de clasare a memoriului reclamantului a fost dată în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 317/2004, modificată, şi ale Hotărârii nr. 326/2005 a C.S.M. privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a acestei instituţii.
Recurentul T.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de C.S.M. ca nefondat.
În plus, recurentul a invocat excepţia tardivităţii recursului părţii adverse şi excepţia nulităţii recursului, urmare a netimbrării acestuia (fila 32 dosar).
Verificând actele dosarului, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de C.S.M., întrucât hotărârea atacată i-a fost comunicată la data de 8 aprilie 2008 (conform dovezii de comunicare aflată la fila 111 dosar fond), iar acesta a înregistrat cererea de recurs la data de 17 aprilie 2008, în interiorul termenului de 15 zile de la comunicare, reglementat de art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată.
Nici excepţia nulităţii recursului nu este fondată, întrucât recurentul C.S.M. a depus la dosar dovada consemnării taxei de timbru şi a timbrului judiciar în cuantumul legal (filele 45,46 dosar recurs).
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În ceea ce priveşte recursul formulat de C.S.M., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile în legătură cu motivarea contradictorie a hotărârii judecătoreşti atacate în prezenta cauză.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reclamantul a înaintat un înscris C.S.M. la data de 9 noiembrie 2004, aşa cum rezultă din borderoul indicat în motivarea sentinţei recurate (mai precis, înscrisul aflat la fila 86 dosar fond).
Pe de altă parte, deşi instanţa de fond a solicitat relaţii de la Ministerul Justiţiei, în calitate de instituţie competentă să asigure transportul corespondenţei între instanţele judecătoreşti şi C.S.M., cu privire la conţinutul actului aflat în discuţie, aceste demersuri au rămas fără rezultat: instituţia în cauză a comunicat instanţei faptul că nu are cunoştinţă de cercetarea disciplinară; aşadar, nu este în măsură să facă precizările ce i-au fost solicitate.
Prin urmare, este firească concluzia la care a ajuns prima instanţă, în sensul că nu s-a probat împrejurarea că înscrisul transmis la data de 9 noiembrie 2004 C.S.M. ar avea un alt conţinut decât cel menţionat de reclamant.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentul C.S.M. nu este fondat.
Aşa cum s-a arătat anterior, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, C.S.M. a susţinut că prima instanţă a realizat o aplicare greşită a legilor speciale, deoarece Comisia de disciplină avea posibilitatea conferită de lege de dispune clasarea unei sesizări atunci când aprecia că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifica.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului ar putea fi primite doar în ipoteza unei soluţii care se referă la fondul cauzei ce are ca obiect cercetarea disciplinară. Or, în speţă, soluţia Comisiei de disciplină a fost de clasare a lucrării, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare (a se vedea filele 19-23 dosar fond).
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că solicitarea recurentului-reclamant de acordare a daunelor morale este neîntemeiată, nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 998 şi urm. C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Mai precis, culpa părţii adverse nu a fost probată, în sensul existenţei unei neglijenţe a reprezentanţilor săi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. De altfel, necesitatea administrării probatoriilor în acest sens este impusă de prevederile art. 1169 C. civ.
Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile nulităţii şi tardivităţii recursului formulat de C.S.M., invocate de T.I.
Respinge recursurile formulate de T.I. şi C.S.M. împotriva sentinţei civile nr. 40 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4492/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4508/2008. Contencios → |
|---|
