ICCJ. Decizia nr. 4737/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4737/2008
Dosar nr. 8313/2/200.
Şedinţa publică din 15 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial sub nr. 4303/2/2007 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC P.S. SRL Cihei, judeţul Bihor, a chemat în judecată pârâta A.V.A.S. solicitând a se dispune obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 31.529 lei încasată în mod necuvenit, cu titlu de taxă pe valoarea adăugată şi obligarea aceleaşi pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat reclamanta, prin motivele acţiunii, că în cadrul procedurii execuţiei silite organizată de către pârâtă, în favoarea reclamantei s-a adjudecat imobilul situat în localitatea Salonta judeţul Bihor, potrivit procesului verbal de adjudecare nr. 22 din 26 ianuarie 2005. Ca urmare a înţelegerii făcute reclamanta a achitat din preţul de vânzare un procent de 30% cu titlu de avans, pentru diferenţa de preţ fiind convenit un grafic de plată în rate a acestuia. Atât avansul cât şi ratele preţului convenit au fost achitate integral, respectându-se datele de scadenţă. Pe parcursul derulării plăţii ratelor, reclamanta a fost sesizată, în urma unui control fiscal, despre faptul că suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată achitată către pârâtă nu are nici o justificare legală, pârâta facturând şi încasând în consecinţă această taxă în mod nelegal.
Ca urmare a celor constatate în cadrul inspecţiei fiscale, reclamanta s-a adresat pârâtei u solicitarea de a face demersurile necesare în scopul restituirii cotei de TVA achitate. Din totalul sumei achitate cu acest titlu, pârâta a înţeles să restituie doar o parte a acesteia, rezultând o diferenţă rămasă nerestituită în cuantum de 31.529 lei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta A.V.A.S. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, cu motivarea că sunt incidente în proces prevederile art. 49 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 potrivit cu care „Termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt". Or, în raport de aceste dispoziţii legale şi faţă de momentul încheierii procesului verbal de licitaţie prin care reclamanta a adjudecat imobilele licitate, respectiv data de 26 ianuarie 2005, dreptul societăţii de a introduce acţiunea este în mod evident prescris încă de la data de 27 iulie 2005.
Ulterior, în termenul prevăzut de lege, reclamanta şi-a completat acţiunea în sensul că a solicitat chemarea în judecată în calitate de pârâtă şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2007 s-a constatat necompetenţa instanţei comerciale în soluţionarea litigiului, s-a dispus scoaterea pricinii de pe rolul Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a dispus înaintarea sa către Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1179 din 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia invocată de pârâta A.V.A.S. Bucureşti şi s-a dispus respingerea, ca prescrisă, a acţiunii formulate de reclamanta SC P.S. SRL în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice.
S-a arătat, în considerentele sentinţei mai sus arătate, că faţă de dispoziţiile art. 49 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 republicată şi prin raportare la data când reclamanta a adjudecat imobilul respectiv, momentul înregistrării acţiunii reclamantei (20 septembrie 2007) apare plasat în afara termenul de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea. S-a mai precizat, de asemenea, că chiar în situaţia în care termenul de prescripţie ar urma să fie calculată de la data întocmirii procesului verbal de control fiscal (7 martie 2006) acţiunea reclamantei este prescrisă prin împlinirea termenului special de prescripţie de un an de la data producerii faptului sau încheierii actului pe care se întemeiază acţiunea.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC P.S. SRL Cihei, judeţul Bihor, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care pretenţiile solicitate nu intră sub incidenţa prevederilor art. 49 din OUG nr. 51/1998. Acest text al actului normativ, s-a arătat, se referă strict la litigiile în legătură cu creanţele neperformante preluate de către pârâta A.V.A.S. Aşadar, este totalmente eronată viziunea instanţei de judecată, potrivit căreia cererea se judecă sub auspiciile competenţei stabilite în cuprinsul prevederilor art. 45 din OUG nr. 51/1998. Nici nu ar fi cu putinţă, având în vedere izvorul obligaţiei, care nu este nici pe departe o creanţă bancară neperformantă preluată de către intimată.
Într-o altă ordine de idei, s-a subliniat că chiar dacă prin absurd s-ar admite ipoteza investirii instanţei în temeiul prevederilor art. 45 din OUG nr. 51/ 1998, trebuie reţinut că nici într-o atare ipoteză nu se poate reţine că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie. Aceasta deoarece pârâta este cea care pe de o parte a realizat o restituire parţială a sumei încasate cu titlu de TVA, iar această împrejurare atrage după sine întreruperea cursului prescripţiei, în condiţiile art. 16-17 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a apreciat că deopotrivă atât intimata cât şi reclamanta aveau obligaţia de a cunoaşte şi respecta prevederile legale. Or, faptul că prin acţiune se solicită restituirea sumelor achitate în mod nejustificat reprezintă în realitate tocmai modalitatea legală de a îndrepta situaţia creată. Nimic nu poate opri reclamanta să solicite restituirea unei plăţi necuvenite. O recunoaştere a dreptului reclamantei la restituire este făcută prin însăşi sumele de bani restituite până în prezent. Intimata a justificat că diferenţa de bani nu o mai poate restitui reclamantei pentru că între timp a fost virată la bugetul de stat. Tocmai acesta, s-a arătat de recurentă, este şi considerentul pentru care a înţeles a extinde cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a Ministerului Finanţelor Publice, în ipoteza în care se probează că pârâta A.V.A.S. a făcut o afirmaţie conformă cu realitatea.
În drept s-au invocat prevederile art. 160 din Legea nr. 571/2003, art. 304 pct. 9 şi art. 720 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Obiectul acţiunii reclamantei îl constituie, în mod indiscutabil, obligarea A.V.A.S. şi a Ministerului Finanţelor Publice, la restituirea unei creanţe fiscale, anume a sumei de 31.529 Ron cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, pretins încasată în mod necuvenit în urma adjudecării de către recurentă a unui imobil, la data de 26 ianuarie 2005, în cadrul unei proceduri de execuţie silită desfăşurată de A.V.A.S. având ca obiect vânzarea la licitaţie a activelor imobiliare aparţinând debitorului SA A. Salonta.
Instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâta A.V.A.S., şi, pe cale de consecinţă, a respins în mod eronat acţiunea recurentei, pe acest temei, fiind evident că în cauză, raportat la obiectul acţiunii, nu sunt incidente prevederile speciale ale art. 44-49 din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, întrucât nu este vorba de un litigiu în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică. Prin urmare, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 49 alin. (1) din OUG nr. 51/1998, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun că termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt, ci prevederile art. 135 C. proCod Fiscal, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii în justiţie, potrivit republicării din M.Of., Partea I nr. 513 din 31 iulie 2007, potrivit cărora „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire".
Potrivit prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., „modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară".
Mai mult, potrivit prescripţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă".
În consecinţă, faţă de prevederile procedurale mai sus menţionate, cum prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, prin admiterea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, se impune admiterea recursului declarat de recurenta SC P.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cât priveşte instanţa de trimitere, se reţine că potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Or, având în vedere cuantumul sumei solicitate de reclamantă a fi restituită, cu titlu de taxă pe valoarea adăugată în mod necuvenit achitată la bugetul statului, de 31.529 lei (315.290.000 lei vechi), inferioară plafonului de 500.000 lei care atrage competenţa de judecată în primă instanţă a secţiei de contencios administrativ din cadrul curţii de apel, precum şi prevederile art. 313 C. proc. civ., se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de judecată competentă material pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC P.S. SRL Cihei, judeţul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4715/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4738/2008. Contencios → |
|---|
