ICCJ. Decizia nr. 710/2008. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 710/2008
Dosar nr. 2419/2/2007
Şedinţa publică de la 22 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 03 aprilie 2007, reclamantul B.I.R. a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, anularea actului administrativ emis de pârâtă în 06 decembrie 2006, constatarea încălcării art. 2 lit. c), d) şi h) şi art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum şi obligarea acesteia să emită un nou act administrativ din care să rezulte aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 297/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2020 din 05 septembrie 2007, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, respingând totodată şi excepţiile lipsei procedurii prealabile şi a admisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă.
În acest sens, instanţa a reţinut că, astfel cum rezultă din exprimarea reclamantului, acesta a contestat refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, refuz asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu un act administrativ şi, pe cale de consecinţă, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care impun parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. b) din această lege.
De aici şi concluzia că, fiind vorba de un act administrativ asimilat, acţiunea în contencios administrativeste admisibilă.
Pe fondul cauzei instanţa a apreciat că adresa emisă de pârâtă şi a cărei anulare se solicită, este legală întrucât aceasta a analizat corect situaţia în urma căreia a comunicat reclamantului că tranzacţiile efectuate de SSIF B. SA, din contul acestuia, la datele de 13 iunie 2006 şi 10 iulie 2006, au fost conforme cu art. 54 din Regulamentul nr. 1 al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
S-a apreciat de asemenea că societatea pârâtă şi-a îndeplinit corect şi atribuţiile de reglementare şi supraveghere a pieţei, obligaţii ce-i incumbă potrivit art. 1 din Legea nr. 297/2008 întrucât a cercetat aspectele semnalate în legătură cu activitatea SSIF B. SA şi a impus acesteia reformularea art. 28 din contractele de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă, în sensul respectării prevederilor art. 130 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Cu privire la prejudiciul de 7.500 RON care, potrivit susţinerilor reclamantului, i-a fost produs de intermediarul SSIF B. SA, instanţa de fond a reţinut că, atâta vreme cât reclamantul a acceptat clauzele contractului din 05 decembrie 2005, încheiat cu intermediarul, nu poate reproşa pârâtei conţinutul acestuia, iar problema dezdăunării sale nu poate fi examinată în acest cadrul procesual, ci numai în raport cu cocontractantul său.
Cu privire la constatarea încălcării art. 2 lit. c), d), h) şi art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum şi cu privire la obligarea pârâtei de a emite un act din care să rezulte aplicarea prevederilor art. 277 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 297/2004, instanţa a apreciat că acestea sunt capete de cerere subsecvente şi le-a respins pentru aceleaşi considerente menţionate mai sus.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.I.R., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea fondului pentru greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 969 şi 973 C. civ., referitoare la principiile forţei obligatorii şi ale relativităţii efectelor actelor juridice în general şi ale contractelor în special.
Consideră că Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare 2005 răspunde în baza legii, iar nu a unor prevederi contractuale; art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002, art. 135 şi art. 142 din Legea nr. 297/2004 impuneau emiterea unor norme generale în scopul funcţionării corespunzătoare a activităţii de tranzacţionare şi a protecţiei investitorilor.
Recurentul combate şi modul în care a fost soluţionat capătul de cerere privind despăgubirile, invocând dispoziţiile art. 277 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 297/2004.
Într-o critică distinctă recurentul detaliază pretinsele „grave vicii” ale actului administrativ atacat, adresa din 06 decembrie 2006 arătând că interesul său de investitor pe piaţa de capital din România a fost afectat prin emiterea acesteia în absenţa unui control al platformei de tranzacţionare prin internet al SSIF B. SA, precum şi asupra respectării dispoziţiilor legale privind regulile de conduită.
Prin întâmpinarea formulată, intimata Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că în urma unei vaste corespondenţe cu recurentul, purtată în perioada iunie-decembrie 2006 a fost emisă adresa din 06 decembrie 2006 prin care şi-a exprimat poziţia cu privire la nemulţumirile acestuia. În esenţă, în opinia intimatei, activitatea desfăşurată de intermediarul SSIF B. SA a fost legală, singurul aspect asupra căruia a fost necesar să intervină vizează conţinutul art. 28 din contractul de intermediere tip, pentru care s-a solicitat modificarea, în sensul respectării art. 130 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, societatea comercială conformându-se.
Intimata a conchis în sensul că la momentul în care a fost sesizată a intervenit în sensul arătat, dispunând intrarea în legalitate, fără a putea constata săvârşirea vreunei contravenţii, în condiţiile în care recurentul achiesase la cauzele contractului de intermediere, precum şi ale actului adiţional.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs expuse şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Obiectul acţiunii judiciare, astfel cum a fost expus de reclamant, vizează anularea adresei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din 06 decembrie 2006 şi obligarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare să aplice sancţiuni contravenţionale intermediarului SSIF B. SA, în condiţiile art. 277 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 297/2004.
Instanţa de fond a stabilit în mod corect că, de fapt, ceea ce se solicită este constatarea unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată, actului administrativ.
Susţinerile recurentului privind aşa-zisul refuz nejustificat, exprimat prin adresa menţionată, nu au suport în probele administrate şi nici în reglementările la care se raportează recursul, în speţă art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. şi art. 135 şi 142 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, modificată şi completată.
Situaţia premisă care a generat litigiul de faţă este următoarea:
La data de 03 decembrie 2005, recurentul a încheiat cu o societate de servicii de investiţii financiare, SSIF B. SA, un contract de prestări de servicii de investiţii financiare la distanţă (prin internet), înregistrat la societate în 05 decembrie 2005.
Conform art. 2 din contract, SSIF B. SA, în calitate de intermediar, se obligă să presteze următoarele servicii principale către clientul său, recurentul B.I.R.: să vândă şi să cumpere valori mobiliare şi alte instrumente financiare pe contul clientului, să administreze conturile de portofolii individuale ale acestuia; iar ca servicii conexe să deţină fonduri şi/sau de valori mobiliare şi de alte instrumente financiare în scopul executării ordinelor acestuia sau în alte scopuri autorizate în mod expres prin reglementările Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. În baza aceluiaşi contract, intermediarul s-a obligat să deschidă şi să menţină în evidenţele sale un cont de numerar în care să se evidenţieze toate operaţiunile de plată şi încasările aferente tranzacţiilor de valori mobiliare şi instrumentele financiare efectuate pentru client pe cele 3 pieţe reglementate (B.V.B., B.E.R., B.M.F.M.S.).
Ulterior, prin actul adiţional la contractul de intermediere, încheiat la data de 28 februarie 2006, recurentul a împuternicit agentul SSIF B. SA care administrează conturile on-line ale clienţilor şi semnează contractele intermediere ale acestora, să transfere sumele de bani necesare din disponibilul de numerar existent în contul său în vederea efectuării de tranzacţii cu valori mobiliare la B.V.B. în contul său deschis pe B.M.F.M.S. în scopul acoperirii marjelor necesare/apelurilor în marjă rezultate în urma închiderii de poziţii pe această piaţă.
În cursul lunilor iulie-noiembrie 2006, recurentul a utilizat platforma de tranzacţionare a SSIF B. SA, înregistrând pierderi.
În plus, a sesizat faptul că la data de 10 iulie 2006 s-a „ridicat” din contul său suma de 2.874,89 RON.
Ca urmare, s-a considerat îndreptăţit să solicite Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare ca, în calitate de autoritate competentă, să reglementeze şi să supravegheze funcţionarea sistemelor alternative de tranzacţionare, „să oblige SSIF B. SA să îi plătească despăgubiri astfel încât contul său să cuprindă sumele de bani avute ori la data de 14 martie 2006, ori la data de 27 decembrie 2005”.
Intimata-pârâtă a solicitat societăţii de intermediere dosarul de client al recurentului-reclamant, potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, dar în urma examinării documentaţiei primite (al cărei conţinut nu a fost contestat) a concluzionat în sensul că operaţiunile efectuate sunt legale, fiind conforme cu reglementările privitoare la sistemul de conturi în marjă şi funcţionarea acestora şi, de altfel, prezumate a fi cunoscute de către recurent în calitate de semnatar al contractului şi actului adiţional, anterior menţionate.
În acelaşi timp, exercitându-şi prerogativele conferite de art. 2 din Statutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare a probat prin O.G. nr. 25/2002 raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare cerut intermediarului SSIF B. SA să elimine/reformuleze art. 28 din contractele de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă (prin internet) în sensul respectării prevederii cuprinse în art. 30 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 15/2005 privind serviciile de investiţii financiare.
În concret, intermediarul a fost obligat să publice pe pagina sa de internet informaţii reale, actualizate permanent şi să respecte regulile privind publicitatea astfel încât termenii utilizaţi să poată fi înţeleşi şi de către clienţii cu un nivel minim de pregătire în domeniu.
SSIF B. SA s-a conformat, comunicând intimatei prin adresa din 21 august 2006 că a modificat contractul de prestări servicii prin internet, în sensul solicitat.
Rezultatele controlului efectuat au fost sintetizate în adresa din 06 decembrie 2006, comunicată recurentului-reclamant.
Instanţa de fond a stabilit în mod corect că Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi-a îndeplinit atribuţiile de reglementare şi supraveghere a pieţii de capital. La momentul la care a luat cunoştinţă de conţinutul contractului încheiat de recurent a cerut remedierea dispoziţiilor cuprinse în art. 28, după cum s-a arătat.
Pretenţia recurentului de a obliga o autoritate publică să sancţioneze contravenţional pe cocontractantul său nu are temei legal.
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare i s-a conferit prin art. 277 din Legea nr. 297/2004 puterea discreţionară (în sensul de drept de apreciere) de a aplica sancţiuni contravenţionale în situaţiile avute în vedere de textul legal.
În cauză nu s-a dovedit că acest drept de apreciere a fost exercitat cu rea-credinţă, cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, ci dimpotrivă, a rezultat că Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a intervenit prompt, imediat ce a luat cunoştinţă de neregularităţile invocate.
Este, de asemenea, legal considerentul fondului legat de împrejurarea că Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nu poate interveni şi modifica ori anula clauzele contractului semnat de recurent care sunt conforme cu dispoziţiile legale, în virtutea principiilor consacrate de art. 969 şi 973 C. civ.
Astfel, în condiţiile în care tranzacţiile efectuate de societatea intermediară la datele de 13 iunie 2006 şi 10 iulie 2006 din contul recurentului, au fost realizate potrivit art. 54 din Regulamentul nr. 1 al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nu există fapta în raport de care să se pună problema aplicării unei sancţiuni.
Mai mult, prin adresa din 22 septembrie 2006 recurentul însuşi recunoaşte tranzacţiile menţionate, dar afirmă că nu a primit niciodată de la SSIF B. SA confirmări privind executarea lor. Or, după cum a precizat intimata, aceste confirmări nu erau necesare fiindcă recurentul avea acces permanent, on-line, la vizualizarea portofoliului său.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I.R. împotriva sentinţei civile nr. 2020 din 05 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 711/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
