ICCJ. Decizia nr. 793/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 793/2008
Dosar nr. 2208/2/2007
Şedinţa publică de Ia 28 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistra la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 martie 2007, reclamanţii N.C., T.D., D.M., B.M., M.M., B.E., B.M., B.D., N.M., O.S., E.A., N.C.B., C.G., C.M., N.D., L.E., T.M., N.C., B.T., E.E. au solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumelor, reprezentând primă de concediu pentru anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că potrivit art. 34 alin. (2) din Statutul funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, sunt îndreptăţiţi să primească, pe lângă indemnizaţia de concediu, o primă de vacanţă, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
De asemenea au mai arătat că sunt îndreptăţiţi la plata primei de concediu întrucât, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie reiese că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu poate fi anulat.
Pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia lipsei de obiect şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Totodată, pârâtul a chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru situaţia în care va cădea în pretenţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1440 din 29 mai 2007, a respins excepţiile lipsei de obiect şi a pescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.
Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanţii N.C., T.D., D.M., B.M., M.M., B.E., B.M., B.D., N.M., O.S., E.A., N.C.B., C.G., C.M., N.D., L.E., T.M., N.C., B.T., E.E., a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice la plata către reclamanţi a primei de concediu pe anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului la data plăţii efective şi a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a cererii reclamanţilor, Curtea a apreciat, raport de dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, obligarea pârâtului să plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, că argumentele aduse în susţinerea excepţiei vizează de fapt fondul cauzei şi, pe cale de consecinţă a respins-o ca neîntemeiată.
A mai constatat, în ceea ce priveşte excepţia prescrierii acţiunii pentru anii 2001-2006, că acesta reprezintă o sancţiune care vizează pasivitatea reclamanţilor de a acţiona ori, aceştia au fost împiedicaţi de o împrejurare obiectivă mai presus de voinţa sa (suspendările succesive prin acte normative), iar cursul prescripţiei a fost întrerupt.
Pe de altă parte, a mai arătat instanţa de fond, că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, calitate probată cu acte, având dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Concluzionând, a arătat că cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată, neexistând un raport juridic legal sau convenţional de garanţie a sumelor ce reprezintă primele de vacanţă solicitate de reclamanţi, Ministerul Finanţelor neavând obligaţia să garanteze plata acestor sume, în contextul în care reclamanţii nu sunt salariaţii acestui minister şi deci nu există un raport juridic legat de sumele reprezentând primele de vacanţă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, având în vedere că, prin respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii s-ar putea înţelege că suspendarea aplicabilităţii prevederilor unui act normativ nu ar produce nici un efect juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea acestor dispoziţii. Pe fondul acţiunii au arătat că prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor, de angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiunii financiare. În cauză, dispoziţiile legale criticate se referă la acordarea primei de vacantă, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie un drept constituţional funcţional şi în consecinţa prevederile art. 53 din Constituţie nu pot fi incidente.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare în cauză. Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, de motivele invocate de recurentă, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Totodată, prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006. Astfel, cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată precum şi prin art. 35 alin. (2) din aceeaşi Lege.
Mai mult decât atât, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară, întrucât contravine atât art. 53 din Constituţia României, revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Apreciind în mod judicios că prin dispoziţiile conţinute în legile bugetare invocate de pârât a fost restrâns exerciţiul unui drept legitim al funcţionarilor publici şi că această măsură nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o, în sensul art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, revizuită, cu consecinţa admiterii acţiunii reclamanţilor Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Dealtfel, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2007 a fost reglementată aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare în perioada 2001-2006.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei civile nr. 1440 din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 791/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 794/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
