ICCJ. Decizia nr. 819/2008. Contencios. Alte cereri. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 819/2008
Dosar nr. 9173/1/2007
Şedinţa de la 28 februarie 2008
Asupra acţiunii de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2007, în primă instanţă, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.C.C., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata următoarelor sume, reactualizate în raport cu rata inflaţiei până la data executării efective, cu titlu de despăgubiri materiale şi daune morale:
- 200.000 RON cu titlu de daune morale;
- 100.000 RON, sumă estimată provizoriu, cu titlu de daune materiale, reprezentând veniturile salariale aferente funcţiei de judecător pentru perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006; alocaţia de stat pentru copii, în cuantum de 8.000 RON lunar, începând cu data de 01 noiembrie 2005; dobânzi la credite bancare aferente perioadei 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006.
Totodată, reclamantul a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fondurile necesare pentru plata sumelor solicitate.
Reclamantul solicită obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul arată următoarele:
Prin hotărârea nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost suspendat, începând cu data de 19 octombrie 2004, din funcţia de judecător la Judecătoria Piatra Neamţ.
Contestaţia reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin hotărârea nr. 347 din 8 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de C.C.C. împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, şi a modificat parţial hotărârea atacată, în sensul că perioada suspendării din funcţia de judecător începe de la 26 ianuarie 2005, data emiterii hotărârii Plenului, iar nu de la data de 19 octombrie 2004.
Reclamantul susţine că a efectuat demersurile necesare în vederea obţinerii drepturilor legale prin suspendarea executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 30 alin. (34) din Legea nr. 317/2004, modificat prin Titlul XV, art. 35 din Legea nr. 247/2005 [devenit art. 29 alin. (8) în forma republicată a Legii nr. 317/2004].
Reclamantul mai susţine că cererile adresate în acest sens Consiliul Superior al Magistraturii nu au fost soluţionate, ceea ce a fost de natură să îi producă importante prejudicii, întrucât veniturile sale constituie singura sursă de întreţinere a familiei, din care mai fac parte soţia şi doi copii minori.
Astfel, datorită faptului că nu a fost suspendată executarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa din funcţia de judecător, reclamantul susţine că pe de o parte a fost lipsit de unica sursă de venit, fiind, în acelaşi timp, împiedicat să desfăşoare o altă activitate remunerată, datorită interdicţiilor şi incompatibilităţilor specifice funcţiei de magistrat, a căror încălcare ar fi condus la aplicarea unei sancţiuni disciplinare sau la excluderea din magistratură.
Mai arată reclamantul că, urmare faptului că, Consiliul Superior al Magistraturii nu a emis o hotărâre de suspendare a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a fost pus în imposibilitatea de a achita creditele bancare contractate anterior, cu consecinţa acumulării de restanţe bancare şi nici nu a beneficiat de „alocaţia de stat” cuvenită pentru cel de-al doilea copil născut în perioada de suspendare.
Cererea prin care reclamantul a solicitat pe calea dreptului comun să se constate suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa civilă nr. 264 din 23 mai 2006 a Tribunalului Neamţ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1023/2003 a Curţii de Apel Bacău.
La termenul de judecată din 14 februarie 2008, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere prevederile art. 137 alin. (1) cu referire la art. 158 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
În susţinerea excepţiei invocate, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii arată următoarele:
- cererea reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 544/2004 cu referire la art. 8 alin. (1) din aceeaşi Lege, cu motivarea că nu a primit răspuns la memoriul înregistrat la Consiliul Superior al Magistraturii din 09 martie 2006, prin care reitera cererea de a se constata suspendarea executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliul Superior al Magistraturii;
- reclamantul a fost eliberat din funcţia de judecător prin Decretul Preşedintelui României nr. 837 din 14 septembrie 2007, astfel că, la data formulării prezentei cererii (17 octombrie 2007), nu mai avea calitatea de magistrat. Pe cale de consecinţă nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevăd competenţa, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor privind carierea şi drepturile judecătorilor;
- competenţa de soluţionare a cererii reclamantului aparţine Curţii de Apel, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii este autoritate publică centrală.
Reprezentanta pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Reclamantul C.C.C. a solicitat respingerea excepţiei de necompetenţă materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi a depus note scrise la data de 27 februarie 2008.
Conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reţine următoare:
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal:
1. Reclamantul solicită obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale şi daune morale, invocând refuzul nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii de a-i răspunde la petiţiile din 7 martie 2006 şi 31 august 2007 prin care a solicitat Consiliul Superior al Magistraturii să îi comunice, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, dacă recursul formulat împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii suspendă executarea acesteia, în raport cu prevederile art. 30 alin. (34) din Legea nr. 317/2004, modificat prin Titlul XV, art. 35 din Legea nr. 247/2005 [devenit art. 29 alin. (8) în forma republicată a Legii nr. 317/2004].
2. Cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 8, art. 16 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este competentă, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, întrucât daunele solicitate au caracter subsecvent, accesoriu, recursului declarat împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin hotărârea nr. 20 din 26 ianuarie 2005, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcţie a reclamantului din funcţia de judecător începând cu data de 19 octombrie 2004.
Prin decizia nr. 3514 din 18 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi a modificat hotărârea atacată în sensul că măsura suspendării din funcţie începe cu data de 26 ianuarie 2005, reţinând că actul emis la 26 ianuarie 2005 nu poate retroactiva pentru perioada 19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005.
Daunele solicitate de reclamant vizează perioada 29 septembrie 2005–18 octombrie 2006 şi este întemeiată pe refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca efect al recursului declarat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.
În privinţa temeiurilor de drept invocate de reclamant, reprezentate de art. 8 şi art. 16 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată sesizează instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului şi, în acelaşi timp, printr-un capăt de cerere accesoriu, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.
Or, în speţă, reclamantul a formulat cerere separată prin care solicită daune materiale şi morale ca urmare a refuzului Consiliului Superior al Magistraturii de a constata suspendarea de drept a executării hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, situaţie care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art.19. alin. (1) - când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Alin. (2) - cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.
Este evident faptul că acest text de lege reglementează cererea de despăgubiri formulată separat şi ulterior acţiunii în anularea actului.
De asemenea, este evident faptul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, au în vedere despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (şi-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia şi ca urmare a soluţionării şi admiterii acţiunii în anularea actului.
Or, în speţă, se constată că cererea de daune formulată de reclamant nu îşi găseşte temeiul în acţiunea de anulare a hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât daunele sunt aferente perioadei în care această hotărâre şi-a produs efectele (29 septembrie 2005–18 octombrie 2006), iar nu perioadei pentru care s-a dispus modificarea acesteia (19 octombrie 2004–26 ianuarie 2005) prin decizia Înaltei Curţi.
Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri, formulată în temeiul acestui articol, trebuie să urmeze regulile instituite de această lege şi în privinţa competenţei teritoriale şi materiale de judecată.
Faţă de aceste dispoziţii, a admite susţinerea reclamantului în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă a soluţiona în primă instanţă acţiunea în despăgubiri, ar însemna încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi a principiului simetriei juridice.
Pe de altă parte, Curtea reţine că art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, instituie o procedură specială în cadrul căreia hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se atacă direct cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă şi ultimă instanţă.
Aşa fiind, în raport de obiectul acţiunii, astfel cum aceasta a fost formulată, precum şi de interferenţa dispoziţiilor dintr-o lege specială, pe de o parte [Legea nr. 317/2004, republicată, art. 29 alin. (7)] şi o lege generală, pe de altă parte (Legea nr. 554/2004, art. 19), care nu poate avea drept consecinţă încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie, Curtea va admite excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi rangul central al autorităţii publice pârâte, în temeiul art. 158 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Trimite cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 803/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 820/2008. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
