ICCJ. Decizia nr. 827/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 827/2008
Dosar nr. 1226/2/2007
Şedinţa publică de la 29 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.V. a chemat în judecată Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale solicitând obligarea pârâtei la acordarea şi plata sumei reprezentând prima de vacanţă aferentă anului 2006, sumă ce urmează a fi actualizată în raport cu rata inflaţiei până la data efectuării plăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2117 din 12 septembrie 2007 a admis acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile băneşti reprezentând prima de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamantul, în calitate de funcţionar public avea dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Această dispoziţie legală a fost suspendată succesiv, iar prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 a fost suspendată până la 31 decembrie 2006.
Pentru că normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării instanţei, cenzurarea legalităţii acestor suspendări succesive revine, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanţei şi nu Curţii Constituţionale.
S-a apreciat, de către instanţa de fond, că normele de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparţine dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, dar şi de art. 16 alin. (1), art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât suspendă retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca netemeinică şi nelegală.
În motivele de recurs se arată că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, funcţionarii publici au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 aceste prevederi au fost suspendate până la 31 decembrie 2006.
Pentru că au fost suspendate, recurenta a subliniat că nu putea să încalce aceste dispoziţii, astfel că soluţia instanţei de fond este nelegală.
Au fost invocate în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După analiza motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu.
De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001–2006.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinţei civile nr. 2117 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 826/2008. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 829/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
