ICCJ. Decizia nr. 1027/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1027/2009
Dosar nr.14925/2/200.
Şedinţa publică din 25 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din şedinţă din data de 23 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. 292/2005, Judecătoria Buftea a dispus trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti a cauzei privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate a pct. 121 din Anexa nr. 35 a HG nr. 930/2002 invocată de pârâţii S.A., M.G.C. şi B.I. şi suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Prin sentinţa civilă nr. 749 din 13 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a luat act de cererea de renunţare la judecata excepţiei de nelegalitate formulată de pârâţii S.A. şi M.G.C.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.I. SA în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nelegalitate. A admis cererea formulată de B.I. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de I.I. în contradictoriu cu SC M. SRL, G.S., C.N.A.F.P., Consiliul Local al Comunei Snagov şi Guvernul României şi a constatat nelegalitatea poziţiei 121 din Anexa 35 a HG nr. 930/2002.
A respins cererea de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia calităţii procesuale pasive a SC P.I. SA a constatat că din moment ce Judecătoria Buftea a admis această excepţie, considerând că SC P.I. SA nu se identifică în cadrul subiectelor pasive ale raportului de drept civil dedus judecăţii, nu poate figura în calitate de pârâtă nici la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
A apreciat că are prioritate principiul disponibilităţii, fiind admisibilă cererea de renunţare la soluţionarea excepţiei de nelegalitate formulată de pârâţii S.A. şi M.G.C.
A constatat că HG nr. 930/2002 este nelegală întrucât se bazează pe Hotărârea Consiliului Local al Comunei Snagov nr. 35/1999 care a fost anulată în totalitate de instanţa de judecată şi a fost emisă fără respectarea Legilor nr. 213/1998 şi nr. 33/1994, includerea drumului în proprietatea comunei Snagov făcându-se fără a exista dovada dreptului de proprietate.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că HG nr. 930/2002 a fost emisă cu încălcarea dreptului de proprietate privată al numitului B.I. şi al numiţilor S.A., M.G.C. şi G.S., şi că Anexa nr. 35 poziţia 121 din hotărâre indică un „drum vicinal", astfel că drumul DE 906 nu corespunde nici ca denumire, nici ca amplasament şi nici ca suprafaţă cu terenul menţionat în contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii SC M. SRL SRL Baloteşti, Consiliul Local al comunei Snagov şi Guvernul României, precum şi intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În motivarea recursului, pârâta SC M. SRL Baloteşti a arătat că Anexa nr. 35 a HG nr. 930/2002 a fost refăcută, în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Snagov, regăsindu-se şi drumul DE 906, la poziţia 121 şi că pârâtul B.I. nu a dovedit că ar deţine titlu de proprietate cu privire la acest drum.
Recurentul-intervenient Ministerul Administraţiei şi Internelor a arătat, în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că excepţia de nelegalitate admisă prin sentinţa civilă recurată este inadmisibilă, deoarece Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu se poate aplica actelor administrative emise înainte de adoptarea acesteia, pentru că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
Pe fondul cauzei, recurentul-intervenient a apreciat că sentinţa civilă atacată este nelegală şi netemeinică deoarece nu menţionează ce dispoziţii ale Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 33/1994 a încălcat HG nr. 930/2002 a cărei nelegalitate a constatat-o, această hotărâre având doar efectul de delimitare a proprietăţii publice de proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale.
În motivarea recursului său, Guvernul României a menţionat că în mod greşit instanţa de fond nu a sesizat inadmisibilitatea acţiunii, că HG nr. 930/2002 a fost emisă în aplicarea unor acte normative de nivel superior şi că nu este de natură să producă vătămări vreunui drept întrucât nu creează şi nu modifică raporturi juridice.
S-a mai arătat că punerea în discuţie a titlurilor de proprietate a bunurilor în litigiu nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi că în condiţiile existenţei unor probe contradictorii privind existenţa sau inexistenţa drumului, ar fi fost necesară administrarea unor probe suplimentare, cum ar fi o expertiză topometrică.
Recurentul Consiliul Local al Comunei Snagov a criticat hotărârea atacată, apreciind că actul dedus judecăţii ar fi fost interpretat în mod eronat de prima instanţă întrucât drumul de exploatare nr. 906 se află în Anexa nr. 35 a HG nr. 930/2002 şi că pârâţii nu au dovedit dreptul lor de proprietate cu privire la terenul în litigiu.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant S.A. a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a recursurilor declarate în cauză.
A arătat că excepţia de nelegalitate a HG nr. 930/2002 este admisibilă în virtutea principiului aplicaţiunii imediate a legii procesual civile mai noi şi că Guvernul României a emis actul administrativ cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, care a fost supus formelor legale de publicitate imobiliară.
A mai arătat că recursul declarat de SC M. SRL este nemotivat şi urmează a fi anulat pentru acest motiv.
La termenul din 16 ianuarie 2008, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a art. II alin. (2) din Legea nr. 262/ 2007, iar prin încheierea din 12 martie 2008 a fost sesizată Curtea Constituţională pentru soluţionarea acestei excepţii.
Prin Decizia nr. 874 din 10 iulie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenţi şi din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Hotărârea de Guvern nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov este, prin conţinutul său, un act administrativ individual-determinat, întrucât se referă la regimul juridic al unor bunuri individual determinate şi la subiecte de drept, unităţi administrativ-teritoriale, determinate, dispoziţiile sale neavând un caracter general şi impersonal.
Data publicării acestei hotărâri de guvern, 16 septembrie 2002, în M. Of. nr. 682 bis, este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel că legalitatea acestei hotărâri poate fi analizată numai prin mijloacele juridice şi în cadrul juridic existent la data adoptării sale, iar nu în cadrul unei instituţii juridice create ulterior, respectiv excepţia de nelegalitate prevăzută de art.4 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut şi ea că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr.71525/01, &103, în M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C – 385/06).
Raportându-se aşadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate) precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).
Este de reţinut şi faptul că sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în M.Of. nr. 414 din 31 august 200), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele C.E.D.O. expuse în speţa citată, sunt valabile şi în prezenta speţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 şi următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 şi următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03 punctele 30 şi următoarele) etc.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/ 2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, HG nr. 946/1999 a cărei legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
În subsidiar, analizând inclusiv motivele de recurs ce ţin de fondul sentinţei atacate, Înalta Curte constată că deşi s-a reţinut nelegalitatea hotărârii de guvern, nu s-au indicat prevederile legale sau constituţionale din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 33/1994 şi Constituţia României, care ar fi fost încălcate şi, totodată, instanţa de fond şi-a depăşit competenţa, analizând valabilitatea titlului statului asupra unor bunuri, problemă ce este de competenţa instanţei de drept civil.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, sentinţa atacată fiind netemeinică şi nelegală, dispunându-se modificarea acesteia, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii SC M. SRL Baloteşti, Consiliul Local al Comunei Snagov şi Guvernul României şi intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor (fost Ministerul Internelor şi Reformei Administrative) împotriva sentinţei civile nr. 749 din 13 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a pct. 121 din Anexa 35 a HG nr. 930/2002 formulată de B.I. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul I.I., în contradictoriu cu SC M. SRL Baloteşti, G.S. şi Agenţia Domeniilor Statului (succesoare a Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol) Consiliul Local al Comunei Snagov şi Guvernul României.
Admite cererea de intervenţie în interesul pârâtului, Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 979/2009. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 1030/2009. Contencios → |
|---|
