ICCJ. Decizia nr. 1031/2009. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1031/2009
Dosar nr. 6388/2/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.J., cetăţean chinez, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, solicitând anularea Deciziei nr. 30506/FC din 20 august 2007 emisă de pârât şi obligarea acestuia la aprobarea cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
În motivarea acţiunii a arătat că pârâtul i-a refuzat nelegal şi netemeinic prin Decizia contestată dreptul de şedere permanentă în România, în condiţiile în care pârâtul i-a acordat regimul tolerării, care ar fi în opinia sa un drept de şedere permanentă.
A invocat dispoziţiile OUG nr. 194/2002 modificată şi ale Legii nr. 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, menţionând că reclamantul beneficiază de regimul tolerării, regim care reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări, străinilor care nu au dreptul de şedere şi care din motive obiective nu părăsesc teritoriul ţării.
A mai menţionat că regimul de tolerare nu înlătură obligaţia de a părăsi România la încetarea motivelor pentru care a fost acordat.
Prin sentinţa civilă nr. 1942 din 25 iunie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu este titularul unui drept de şedere pentru a putea beneficia de dreptul de şedere permanentă prevăzut de art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, regimul tolerării neputând fi asimilat unui drept de şedere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În cuprinsul motivelor de recurs a arătat că străinul căruia i se acordă regimul tolerării dobândeşte un drept de şedere pe teritoriul României, după acordarea acestui regim.
A mai arătat că toleraţii nu fac parte din categoriile de străini deţinători ai unuia din drepturile de şedere prevăzut de art. 69 alin. (2) din OG nr. 194/2002 care să fie exceptate de la acordarea dreptului de şedere permanentă.
A apreciat că motivul respingerii acţiunii şi anume acela al deosebirii dintre dreptul de şedere şi regimul tolerării reţinut de prima instanţă este netemeinic pentru că legea nu prevede existenţa unei identităţi între diferite categorii de drept de şedere pentru acordarea dreptului de şedere permanentă.
A considerată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că îndepărtarea toleratului se face fără emiterea unui act administrativ, deoarece anterior îndepărtării trebuie să se constate încetarea motivelor pentru care s-a acordat regimul tolerării.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică.
A mai arătat că regimul de tolerare nu conferă beneficiarului acestuia un drept de şedere şi că tolerarea nu reprezintă o excepţie de la acordarea dreptului de şedere permanentă.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs invocate şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Potrivit art. 2 lit. f) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată şi completată prin OUG nr. 55/2007, dreptul de şedere reprezintă dreptul acordat străinului de către autorităţile competente de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii.
În conformitate cu prevederile art. 69 alin. (1) din acelaşi act normativ, dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, în condiţiile ordonanţei de urgenţă, pe o perioadă nedeterminată, străinilor titulari au unui drept de şedere.
În sfârşit, conform dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002 tolerarea este permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de şedere şi din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.
Din examinarea acestor reglementări rezultă că pentru a beneficia de dreptul de şedere permanentă, un străin trebuie să îndeplinească alături de alte cerinţe prevăzute de lege şi pe aceea de a fi titularul unui drept de şedere.
De asemenea, analiza textelor evocate conduce la concluzia că instituţia tolerării nu conferă beneficiarului acesteia un drept de şedere, întrucât regimul tolerării se acordă străinilor tocmai în considerarea faptului că nu au calitatea de titulari ai dreptului de şedere.
Din perspectiva acestor considerente, se impune în mod evident neacceptarea tezei formulată de recurent potrivit căreia odată cu acordarea regimului tolerării, reclamantul ar fi dobândit un drept de şedere pe teritoriul României şi pe cale de consecinţă ar fi îndreptăţit la acordarea dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României.
Nici motivul de recurs relativ la împrejurarea potrivit căreia dacă regimul tolerării nu este cuprins între situaţiile exceptate de la acordarea dreptului de şedere permanentă [prevăzute de art. 69 alin. (2) din OUG nr. 55/2007] înseamnă că nu ar fi exclus de la acordarea acestui drept, nu poate fi reţinut.
Excepţiile de la acordarea dreptului de şedere permanentă se referă la categoriile de străini care beneficiază de un drept de şedere, şi întrucât tolerarea nu se încadrează în această premisă, nu era necesară includerea acestui regim în rândul excepţiilor.
Înalta Curte apreciază că celelalte critici ale recurentului, fie au fost examinate odată cu formularea considerentelor arătate în cele ce preced (cum ar fi critica referitoare la faptul că prima instanţă a operat în mod greşit distincţia dintre dreptul de şedere şi regimul tolerării), fie nu au relevanţă în ceea ce priveşte soluţia cauzei (şi anume faptul că instanţa de fond ar fi apreciat greşit că îndepărtarea toleratului se face fără emiterea unui act administrativ), astfel încât nu vor mai face obiectul unei analize distincte.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.J. împotriva sentinţei civile nr. 1942 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1030/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1033/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
