ICCJ. Decizia nr. 1153/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1153/2009
Dosar nr. 27415/3/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2301 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de F.N., în contradictoriu cu Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor şi având ca obiect anularea deciziei nr. 44/2007 emisă de pârâtă ca urmare a soluţionării contestaţiei reclamantului împotriva deciziei nr. 648 din 27 iunie 2006 a Comisiei locale de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, asupra conduitei Comisiei Superioare, din punct de vedere formal şi substanţial:
- că reclamaţia petiţionarului a fost corect interpretată în ceea ce priveşte obiectul ei, având în vedere dispoziţiile HG nr. 1485/2003 şi faptul că reclamantul nu a dovedit abaterile disciplinare de care a acuzat pe medicul V.M. (obligarea la plata consultaţiei şi nerespectarea programului de lucru);
- că procedura de soluţionare a plângerii a fost respectată de comisie, conform dispoziţiilor art. 119 din Statutul Colegiului Medicilor, întrucât: părţile au fost citate în vederea audierii; Decizia nr. 648/2006 conţine menţiunea audierii medicului şi pacientului; probele dosarului sunt complete şi constau în: declaraţii şi note explicative ale medicului vizat, copii ale registrelor de consultaţii, referate ale medicilor specialişti urologi care confirmă diagnosticul şi schema de tratament stabilite (pentru reclamant) de către medicul reclamat;
- că diagnosticul şi modalitatea de tratament pentru reclamant, aplicate de medicul reclamat, au fost confirmate de referatele unor specialişti în domeniu, în cursul cercetării disciplinare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamantul, cererea fiind legal timbrată.
1. În motivarea cererii, recurentul susţine în primul rând că instanţa de fond nu a observat că procedura judecăţii administrative a fost încălcată de către Comisia Superioară în ceea ce priveşte obligaţia ei de „ascultare a părţilor" prevăzută de art. 119 din Statutul Colegiului Medicilor.
Consideră recurentul că, urmare a încălcării acestei proceduri, Decizia nr. 44/2007 este lovită de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, consideră recurentul că invocarea de către Comisia Superioară a unui Regulament intern aprobat prin Decizia nr. 60/2005, dar nepublicat în Monitorul Oficial, şi care ar prevedea posibilitatea Comisiei de a aprecia dacă şi când audiază persoana care a făcut sesizarea nu este relevantă şi nici legală, fiind contrară Statutului Colegiului Medicilor.
2. În al doilea rând, recurentul critică soluţia instanţei întrucât a fost pronunţată ca urmare a calificării greşite a obiectului plângerii sale la Colegiul medicilor .
Astfel, arată recurentul că el nu a reclamat aspecte privind corectitudinea diagnosticului şi a schemei de tratament aplicate de medic, ci refuzul repetat al acestuia (în zilele de 26 octombrie şi 1 noiembrie 2003) de a-i acorda consultaţia.
De asemenea, arată recurentul că a înţeles să reclame instanţei şi soluţionarea, după patru ani, a plângerii sale cu încălcarea normelor speciale de procedură prevăzute de Statutul Colegiului Medicilor şi de Codul de Deontologie Medicală.
3. Recurentul consideră că instanţa se sprijină pe motive străine de natura pricinii, întrucât a considerat că dosarul de la Comisie conţinea probe suficiente, deşi actele enumerate în hotărâre nu există sau există cu alt conţinut decât cel interpretat de ea.
În legătură cu declaraţia medicului reclamat, recurentul critică introducerea „programării" la consultaţii, considerând-o nelegală, deoarece facilitează medicului nerespectarea programului de consultaţii afişat şi împiedică pacienţi care aşteaptă de a ajunge să fie consultaţi.
Arată recurentul că şi unul dintre referenţii din cadrul cercetării disciplinare (dr. R.N.) a consemnat acest aspect ca fiind „un punct critic".
4. Recurentul arată că referirea instanţei la HG nr. 1485/2003, fără a preciza articolul exact pe care-l vizează, îl împiedică acum să o combată în recurs.
5. Recurentul consideră că instanţa s-a raportat în mod greşit la Decizia nr. 648/2006 a C.M. al municipiului Bucureşti, deoarece actul dedus judecăţii a fost Decizia nr. 44/2007 a CSDCM.
6. În fine recurentul reiterează comportarea medicului reclamat care i-a refuzat de două ori primirea la consultaţie pe motiv că nu avea programare şi nici bilet de trimitere, deşi el era pacient în evidenţa acestui medic şi aştepta la consultaţie în orele din programul de consultaţii afişat, considerând recurentul că cele petrecute constituie abateri de la buna practică medicală.
În drept, invocă recurentul dispoziţiile art. 304 pct. 5 – 9 şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ.
Recursul nu se fondează.
1. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurent, prevăd: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
Iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).
Este evident astfel că dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la şi se aplică numai în legătură cu normele imperative de procedură care vizează hotărârea judecătorească, iar nu actele de jurisdicţie emise de autorităţile administrative cu atribuţii de jurisdicţii.
Pentru ca actul administrativ de jurisdicţie să fie considerat nul, motivele de nulitate a lui trebuie prevăzute expres de actul normativ care reglementează procedura administrativă respectivă.
În procedura administrativă aplicabilă în cauză, audierea persoanei petiţionare este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România (adoptat prin Decizia nr. 3/2005 a Colegiului Medicilor din România, publicată în M.Of. nr. 418 din 18 mai 2005) astfel: procedura în faţa Colegiului local, de art. 112: „persoana sau persoanele desemnate cu cercetarea faptei vor audia medicul reclamat, persoana care a făcut sesizarea"; în procedura în faţa Comisiei Superioare, de art. 119: „Soluţionând contestaţia(…) după ascultarea părţilor şi, eventual, administrarea tuturor probelor apreciate ca fiind necesare".
În speţă, recurentul a fost convocat şi audiat de către Colegiul Medicilor din Municipiul Bucureşti la 27 iunie 2006, în aceeaşi zi fiind audiat şi medicul reclamat. În aceeaşi zi a fost emisă Decizia nr. 648/2006 a colegiului, care consemnează audierea părţilor şi susţinerile fiecăruia, pe scurt.
Recurentul a formulat contestaţie împotriva acestei decizii la 21 iulie 2006, criticile sale referindu-se la: soluţionarea cu întârziere a petiţiei sale (după 20 de luni); respingerea neîntemeiată a celor două acuzaţii majore aduse medicului, una prin răstălmăcirea conţinutului ei, a doua ca nefiind probată; muşamalizarea de către comisie a celorlalte nereguli semnalate de el în activitatea medicului V.; ignorarea concluziilor scrise depuse după audiere, la 29 iunie 2006.
Prin Decizia nr. 44 din 2 mai 2007 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a fost respinsă contestaţia recurentului, iar, în procedura de soluţionare a contestaţiei, Comisia nu l-a audiat pe contestator, considerând că audierea lui nu se impunea, punct de vedere exprimat de Colegiu nu în cadrul decizie, ci prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond iniţial investită.
Aşadar, problema juridică ce se pune în speţă este dacă, sub incidenţa dispoziţiilor art. 119 din Statut, Decizia atacată trebuie considerată nulă pentru încălcarea acestui text care, în opinia recurentului, este imperativ.
Prima observaţie care se impune este aceea că, în dreptul administrativ nu funcţionează regimul nulităţilor din dreptul civil şi nici ideea de nulitate expresă şi virtuală care clasifică nulităţile după modul în care rezultă ele din dispoziţiile legale.
Ca urmare, controlul judecătoresc de legalitate a actelor administrative, fie ele unilaterale normative ori individuale, fie de jurisdicţie se întemeiază pe verificarea condiţiilor de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actul.
În speţă, Decizia act de jurisdicţie considerată nulă pentru neaudierea contestatorului a fost emisă într-o procedură de control ulterior asupra unui alt act de jurisdicţie. Aşadar, ea reprezintă soluţia unui recurs graţios şi se întemeiază pe examinarea regularităţii unei proceduri desfăşurate deja în contradictoriu, cu audierea părţilor şi după administrarea tuturor probelor.
În aceste condiţii, „ascultarea părţilor" la care se referă dispoziţiile art. 119 din Statut trebuie pusă în contextul procedural reglementat de art. 116-121, cu observarea faptului că nici dispoziţiile art. 120 şi nici cele ale art. 115, la care primele fac trimitere, nu prevăd expres nulitatea deciziei pentru neaudierea părţilor ori a uneia dintre ele.
Într-un asemenea context normativ, Regulamentul intern aprobat prin Decizia nr. 50/2005 a Colegiului Medicilor din România, care creează un cadru permisiv în privinţa dreptului de apreciere al Comisiei Superioare de Disciplină de a audia sau nu petiţionarul, nu poate fi considerat nelegal.
2. Plângerea iniţială a recurentului din 3 noiembrie 2004 este structurată în două capete de acuzare la adresa medicului. Primul este referitor la modul în care au decurs consultaţiile medicale din datele de 26 octombrie şi 1 noiembrie 2004, când petiţionarul s-a considerat „expediat" şi respectiv „şicanat"; iar aceste purtări ale medicului au fost considerate intenţionate, şi cauzate de refuzul pacientului, petiţionar de a mai cumpăra un medicament scump pe care medicul îl comercializa.
Al doilea se referă la modul în care medicul specialist al cărui pacient era petiţionarul şi-ar „regiza" programările la consultaţie prin fişierul policlinicii, cu scopul, presupus de petiţionar, ca medicul să se sustragă de la programul afişat la cabinet, pe care trebuie să-l respecte.
Cele două acuzaţii mai sus rezumate sunt redate în petiţie într-o manieră colocvială, lipsită de rigoare în ceea ce priveşte faptele concrete ale medicului, raportat la atribuţiile care ar fi fost încălcate în exercitarea actului medical.
Aşa fiind, era firesc ca ambele comisii să pornească, în soluţionarea petiţiei, de la ceea ce ţine de esenţa actului medical, de la aspectele concrete cele mai evidente, iar, în fond, şi cele mai importante în relaţia medic - pacient: diagnosticarea şi schema de tratament aplicată.
Acestea nu erau aspecte de prisos în cadrul cercetării disciplinare, întrucât, pe baza lor, putea fi verificată şi acuzaţia privind „constrângerea" pacientului de a cumpăra medicamente scumpe de la medicul său.
Faptul că petiţionarul nu a putut proba nicicum o acuzaţie de o asemenea gravitate nu poate fi considerat ca o „răstălmăcire" a obiectului plângerii, de vreme ce atitudinea medicului la cele două consultaţii, reclamată de recurent, nu era considerată de acesta decât o formă de răzbunare a medicului pentru a nu-i fi cumpărat medicamentul.
3. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când ea se sprijină pe sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţă, sentinţa atacată este motivată pe argumente specifice naturii de acţiune în contenciosul administrativ a cauzei, iar probele analizate sunt cele existente în dosar şi administrate în cursul celor două cicluri de cercetare administrativă.
Declaraţia medicului cercetat nu putea fi luată decât ca atare de către instanţă: o exprimare a unei opinii a celui acuzat, o opinie în apărare şi subiectivă prin natura ei. Dacă prin această declaraţie medicul îşi exprima (încă o dată) convingerea sa că programarea la consultaţii era utilă sau necesară, instanţa nu putea constata nelegală o asemenea măsură administrativă a medicului pentru cabinetul său, câtă vreme instituirea unei asemenea programări nu este expres interzisă de vreo normă specială în domeniul consultaţiilor medicale.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a referatului dr. N., acest act nu dovedeşte nelegalitatea programărilor, neinvocând un text normativ care le-ar interzice expres şi nu consemnează că medicul reclamat ar fi comis vreo abatere disciplinară prin introducerea acelor programări.
Menţiunea „Puncte critice" din „Referat" nu are nicio valoare juridică asupra dovedirii unei abateri disciplinare, întrucât nu conţine şi nu conduce la nicio concluzie pentru anchetă.
4. Prin HG nr. 1485/2003 a fost aprobat „Contractul Cadru privind condiţiile de acordare a asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate".
Acest act normativ reglementează, printre altele şi condiţiile formale în care se acordă asiguraţilor serviciile de asistenţă medicală ambulatorie de specialitate, art. 34 alin. (1) din contract condiţionând aceasta de prezentarea biletului de trimitere de la medicul de familie. Exceptarea se face numai pentru anumite boli (conform Anexei 10 la Normele metodologice de aplicare a Contractului Cadru), iar afecţiunea cu care era diagnosticat petiţionarul nu este inclusă pe această listă.
Pârâta a evocat acest act normativ prin întâmpinare, pentru a argumenta legalitatea măsurii luate de medicul de specialitate reclamat, de a-i cere petiţionarului biletul de trimitere pentru medicul specialist. Instanţa de fond a invocat actul în contextul constatării legalităţii deciziei emise de pârât şi a conduitei medicale a medicului reclamat, dar referirea sumară la acest act nu poate fi un motiv de nelegalitate a sentinţei, întrucât se coroborează cu celelalte argumente legale ale acesteia.
5. Instanţa de fond s-a referit la ambele decizii emise în cauză numai sub aspectul audierii petentului, deoarece reclamantul însuşi, prin cererea introductivă, a pretins că ambele comisii au evitat „confruntarea" între medic şi pacient în mod intenţionat şi că, această atitudine a lor l-ar fi împiedicat să dovedească faptul că medicul i-a vândut medicamentul „Proscar" (cu care reclamantul se trata).
6. Instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, întrucât Decizia nr. 44/2007 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a reţinut în mod corect că toate faptele descrise şi reclamate de pacient nu reprezintă abateri de la buna practică medicală.
Ca urmare, nu există motive de casare ori de modificare a sentinţei pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., invocate de recurent şi nici ca urmare a examinării cauzei sub toate aspectele ei, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.N., împotriva sentinţei civile nr. 2301 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1145/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1154/2009. Contencios → |
|---|
