ICCJ. Decizia nr. 1194/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1194/2009
Dosar nr. 1355/118/2006
Şedinţa publică din 4 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 8 august 2006, reclamanta SC I.L.C.U. SRL Constanţa a chemat în judecată D.G.F.P. Constanţa, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 952 din 12 aprilie 2006, a raportului de inspecţie fiscală din 3 februarie 2006 şi a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei nr. 53 din 27 iunie 2006.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, având asociat unic C.L. Constanţa, desfăşoară acte de comerţ, obţinând venituri aferente gestiunii delegate prin Hotărârea C.L. nr. 351/2001 privind străzile, aleile şi parcajele aflate în patrimoniul localităţii, precum şi sistemul de iluminat public, bunurile respective aparţinând domeniului public, societatea având drept de folosinţă asupra lor şi beneficiind de alocarea unor sume din bugetul municipiului Constanţa prin majorarea capitalului social.
Reclamanta a mai arătat că, în urma inspecţiei fiscale s-a dispus respingerea de la rambursarea taxei pe valoarea adăugată în valoare de 549.705 lei şi obligarea societăţii la plata T.V.A. de 42.061 lei, precum şi dobânzi şi majorări de întârziere aferente de 1.556 lei.
Societatea a invocat nelegalitatea şi netemeinicia actelor administrative atacate, emise cu încălcarea prevederilor art. 145 alin. (3) din Cod fiscal care instituie dreptul de deducere a T.V.A. aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate realizării obiectivelor proprii de investiţii, finanţate de la bugetul de stat sau bugetele locale.
Prin sentinţa civilă nr. 474 din 22 mai 2008 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că societatea nu este îndreptăţită să solicite deducerea T.V.A. în condiţiile în care obţinerea veniturilor taxabile se întemeiază pe un contract nelegal încheiat.
Sub acest aspect, s-a constatat că reclamanta nu deţine un contract de delegare de gestiune, astfel cum impun prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 326/2001, ci doar un contract de închiriere, deşi nu avea dreptul de a închiria către autoritatea locală bunuri aparţinând domeniului public al administraţiei locale.
Instanţa a mai reţinut că, în speţă, cheltuielile efectuate pentru întreţinerea, exploatarea şi reabilitarea drumurilor publice şi a sistemului de iluminat public nu pot fi considerate a fi efectuate în scopul obţinerii de venituri taxabile, aceste operaţiuni fiind fără plată, neintrând în sfera de aplicare a TVA.
Prevederile art. 145 alin. (3) Cod Fiscal nu au aplicabilitate în opinia instanţei, deoarece investiţiile realizate vizează bunuri aflate în domeniul public al municipiului şi nu pot fi considerate investiţii proprii, ale reclamantei, astfel încât organul fiscal a procedat corect, încadrând societatea în dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. e) Cod Fiscal, care menţionează că nu se cuprind în baza de impozitare a TVA sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi, se decontează acestuia.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC I.L.C.U. SRL Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamanta a precizat că voinţa de a contracta delegarea de gestiune a rezultat din Hotărârea C.L. nr. 351/2001, în cuprinsul căreia s-a stabilit şi obiectul contractului, respectiv serviciile şi bunurile date în gestiune, neexistând nici o dispoziţie legală care să prevadă condiţii de formă pentru un asemenea contract.
S-a arătat de asemenea, că societatea a respectat întocmai prevederile OG nr. 71/2002, cheltuielile aferente gestiunii delegate fiind suportate potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 326/2001, respectiv prin încasarea de la autoritatea locală în baza convenţiei şi a contractului de închiriere şi, în completare, din alocaţii de la bugetul local prin majorarea capitalului social.
Reclamanta a invocat respectarea prevederilor art. 145 alin. (3) Cod Fiscal, fiind plătitoare de T.V.A., desfăşurând operaţiuni impozabile, constând în prestări servicii cu plată, iar cheltuielile efectuate fiind aferente operaţiunilor impozabile, solicitarea de rambursare a taxei pe valoarea adăugată fiind legală.
Reclamanta a mai învederat că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 145 alin. (1)3 Cod Fiscal, potrivit cărora societatea are dreptul de deducere a TVA aferentă investiţiilor finanţate din bugetul local. În acest sens, s-a arătat că societatea în cadrul operaţiunilor contractuale angajate cu primăria., a procedat la încheierea unor contracte pentru anumite lucrări, pe parcursul executării cărora, reclamanta a avut şi responsabilităţi de supraveghere şi recepţionare prin efort propriu a lucrărilor de reabilitare şi întreţinere a bunurilor aparţinând domeniului public, prin angajaţi şi compartimente proprii de specialitate, fiind beneficiară de drept a lucrărilor în cauză, situaţie în care aceste operaţiuni nu pot fi considerate operaţiuni de intermediere pentru plata facturilor emise de furnizori.
Referitor la serviciile de iluminat public, s-a precizat că iniţial, consiliul local a încheiat contracte de delegare de gestiune cu alte societăţi comerciale, care ulterior, au fost cesionate către reclamantă, în baza Hotărârea C.L. nr. 353/2001.
Reclamanta a criticat sentinţa şi sub aspectul neefectuării unei alte expertize contabile, şi al neanalizării proceselor – verbale şi rapoartelor de control anterioare, prin care, pe baza aceleiaşi situaţii de fapt, s-a constatat respectarea prevederilor legale privind regimul deducerilor, societatea având dreptul la rambursarea T.V.A.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, în sensul că reclamanta ce are ca asociat unic C.L. Constanţa, realizează venituri şi din activităţi de prestări servicii generate de gestiunea delegată prin Hotărârea C.L. nr. 353 din 2 octombrie 2001 şi convenţia nr. 1757/2004 a străzilor, trotuarelor, aleilor şi parcajelor aflate în patrimoniul municipiului.
Aceste activităţi, ca şi cea de iluminat public reprezintă servicii publice de gospodărie comunală, care aparţin prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public, astfel cum impun dispoziţiile Legii nr. 356/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală.
Organele de inspecţie fiscală au stabilit în mod corect faptul că societatea nu are drept de deducere pentru reabilitarea drumurilor şi întreţinerea şi repararea sistemului de iluminat stradal.
Astfel, cum a reţinut instanţa de fond, societatea nu a încheiat cu Primăria Constanţa contractul de delegare a gestiunii, nerespectându-se astfel prevederile art. 18 din Legea nr. 326/2001, care impun existenţa unui asemenea înscris. De altfel, şi în hotărârea consiliului local invocată nr. 351/2001 se menţionează faptul că primarul va încheia cu reclamanta contractul de delegare a gestiunii.
De asemenea, şi în art. 12 din OG nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local se prevede obligativitatea încheierii contractului de delegare a gestiunii.
Nu este întemeiată nici critica privind greşita reţinere a nerespectării prevederilor din OG nr. 71/2002 privind obligativitatea fundamentării preţurilor şi tarifelor pentru plata serviciilor prestate.
Preţul prestaţiei convenit între Primăria Constanţa şi reclamantă ar fi trebuit să conţină toate cheltuielile directe cu serviciile efectuate pentru repararea, întreţinerea şi extinderea reţelei de drumuri şi iluminat public.
Or, achiziţiile de servicii facturate de societăţile prestatoare nu se regăsesc în tariful de administrare, acesta referindu-se exclusiv la cheltuielile proprii efectuate de reclamantă, care a acţionat în fapt, ca un intermediar al prestatorilor efectivi ai lucrărilor de reparaţii, reabilitări şi întreţinere a domeniului public, delegate spre administrare.
Referitor la sistemul de iluminat public, încheierea contractului de închiriere prin care societatea a acordat consiliului local drept de folosinţă exclusivă a componentelor sistemului, excede prevederilor legale de delegare a gestiunii, în condiţiile în care acest bun aparţine domeniului public aflat în patrimoniul municipiului Constanţa şi societatea şi-a recuperat doar cheltuielile proprii ale operatorului.
Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 145 alin. (3) Cod Fiscal, potrivit cărora orice persoană impozabilă are dreptul să-şi deducă taxa pe valoarea adăugată numai dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Primăria fiind instituţie publică, nu este persoană impozabilă potrivit art. 127 alin. (4) Cod Fiscal, pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autoritate publică. Or, serviciile publice de gospodărire comunală sunt operaţiuni ale primăriei în calitate de autoritate publică, convenţia de delegare a gestiunii sau contractul de închiriere neputând schimba natura acestor operaţiuni.
Bunurile publice la care s-au efectuat investiţii şi lucrări de întreţinere şi reparaţii nu pot fi utilizate în scopul obţinerii de venituri impozabile efectuate cu plată, în sensul dispoziţiilor legale în materie de TVA, deoarece sunt bunuri de interes public general, iar societatea reclamantă, în calitate de operator de servicii publice, are numai obligaţia de a le întreţine şi administra.
Nici critica privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 145 alin. (1)3 Cod Fiscal nu are suport legal, legiuitorul referindu-se strict la deducerea T.V.A. aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate realizării obiectivelor proprii de investiţii, finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Or, investiţiile în cauză aparţin domeniului public şi nu pot fi considerate obiective de investiţii proprii ale reclamantei, iar majorările de capital social al societăţii nu pot fi confundate cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare.
În aceste împrejurări, instanţa a constatat justificat că sunt aplicabile prevederile art. 137 alin. (3) lit. e) Cod Fiscal, potrivit cărora nu se cuprind în baza de impozitare a T.V.A. sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi se decontează acestuia.
Referitor la motivul invocat în recurs privind neadministrarea unei noi expertize contabile, din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a formulat o asemenea solicitare. După depunerea răspunsului la obiecţiuni, instanţa a amânat cauza pentru a se depune în scris întrebările suplimentare ce urmau a adresate expertului şi, la următoarea şedinţă de judecată, în lipsa reprezentantului societăţii, a dezbătut fondul cauzei, amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise, ceea ce reclamanta nu a făcut.
Curtea reţine că nu este întemeiată nici critica referitoare la ignorarea faptului că până în anul 2005 s-a acordat societăţii deductibilitatea pentru T.V.A. aferentă unor achiziţii destinate operaţiunilor pentru care a avut delegare de gestiune, prin mai multe procese-verbale şi rapoarte de control. Instanţa de fond a avut a se pronunţa doar asupra perioadei care a format obiectul acţiunii, analizând aplicarea dispoziţiilor legale în materie de T.V.A. pentru cazul în speţă, în funcţie de probele administrate în cauză.
În concluzie, criticile formulate de reclamantă fiind neîntemeiate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.L.C.U. SRL Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 474/CA din 22 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 1192/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1199/2009. Contencios → |
---|