ICCJ. Decizia nr. 1439/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1439/2009
Dosar nr. 4855/2/2006
Şedinţa publică din 17 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1000 din 26 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.I., în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. şi în consecinţă, a anulat Ordinul nr. MP/07594 din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E., precum şi Hotărârea nr. 5/303964 din 28 octombrie 2005 a consiliului de judecată, ambele privindu-l pe reclamant şi a dispus repunerea reclamantului în toate drepturile deţinute anterior adoptării ordinului de trecere în rezervă.
Instanţa de fond reţinut că soluţia se impune în raport cu probele administrate în cauză, respectiv acte şi declaraţii de martori din care rezultă, în esenţă, că pârâtul nu a dovedit că reclamantul ar fi vehiculat sau distribuit unor persoane, neautorizate de conducerea S.I.E., informaţii clasificate în sensul legii, simpla nesocotire de către reclamant a interdicţiei impusă de martorul S.P. neputând constitui prin ea însăşi abatere disciplinară şi, cu atât mai puţin una gravă, aşa cum este ea definită de prevederile regulamentului militar RGI/2000.
Aceasta în ceea ce priveşte prima abatere imputată reclamantului şi anume implicarea sa, în calitate de ofiţer de informaţii în executarea de activităţi specifice în criza ziariştilor români luaţi ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul consilierului prezidenţial D.C., fără să raporteze acest lucru conducerii S.I.E.
Referitor la cea de a doua abatere reţinută în sarcina acestuia, referitoare la stocarea unui document care conţinea informaţii clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat şi de alte persoane, neglijenţă care a favorizat scurgerea de informaţii secrete, s-a reţinut că pârâtul nu a dovedit existenţa unui raport de cauzalitate între pretinsa neglijenţă şi scurgerea informaţiilor, rezumându-se la simpla supoziţie în absenţa producerii efective a rezultatului.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul S.I.E., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 precum şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând, ca o consecinţă a admiterii recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului - intimat D.I. şi menţinerii Ordinului nr. MP 10759 din 15 noiembrie 2005 al directorului S.I.E., precum şi a Hotărârii nr. S/303964 din 28 octombrie 2005 a Consiliului de Judecată.
(i) Raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut de către recurent că în cuprinsul hotărârii Curţii de Apel Bucureşti se regăsesc considerente contradictorii şi care, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi calificate din punct de vedere legal ca motive pe care să se sprijine hotărârea, sens în care au fost prezentate:
- considerentele referitoare la „precizările clare, exacte şi în extenso a abaterilor reţinute în sarcina reclamantului", la care se raportează instanţa, fiind menţionate şi aspectele fără legătură, discutate în colegiul de judecată, care însă nu au mai fost exemplificate de instanţă, ignorându-se că toate aspectele analizate în colegiul de judecată au legătură cu faptele imputate reclamantului;
- pct. 2 din considerentele instanţei de fond nu poate fi un motiv pe care să se sprijine hotărârea întrucât este un extras din Ordinul de trecere în rezervă nr. MP07594 din 15 noiembrie 2005, în care se menţionează baza legală în conformitate cu care a fost emis acest ordin;
- referirile instanţei la conţinutul depoziţiilor de martori, mai cu seamă cea a martorului col B.M., prezintă neconcordanţe şi în plus nu este de înţeles relevanţa acestora, întrucât martorul B.M. a fost audiat doar în faţa consiliului de judecată, iar implicarea în criza ostaticilor nu a fost niciodată tăgăduită de către reclamant, ba chiar susţinută de depoziţia, omisă de instanţă, a martorului P.E., ce a fost audiat numai în faţa instanţei de judecată.
(ii) În sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în primul rând pentru că a apreciat că simpla nesocotire de către intimatul-reclamant a interdicţiei impusă de martorul S.P. nu poate constitui prin ea însăşi abatere disciplinară.
S-a mai susţinut că instanţa de fond, prin concluziile formulate, a demonstrat că nu a luat în considerare actele normative cu relevanţă pentru organizarea militară, ignorând textele de lege şi regulamentele militare aplicabile în cauză, prezentate în întâmpinare.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv au mai fost aduse următoarele argumente:
- martorul S.P. exercita funcţia de şef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit cu atribute de comandă şi competenţe în darea ordinelor şi urmărirea executării acestora;
-„interdicţia" impusă reclamantului prin rezoluţie scrisă în acest sens, de neimplicare în criza ostaticilor nu era susceptibilă de-a fi nesocotită:
- textele legale specifice organizării militare erau obligatoriu a fi cunoscute de reclamant, în calitate sa de cadru militar, recurenta prezentând aceste texte din Legea nr. 80/1995 ca şi din RG-1 şi RG-3, fiind totodată criticabilă şi concluzia instanţei în sensul că neexecutarea de către reclamant a ordinului primit poate constitui abatere disciplinară numai în măsura în care avea ca obiect informaţii clasificate, condiţionare ce nu rezultă din nicio prevedere legală.
(iii) Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu greşita aplicare a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost prezentate următoarele argumente:
- nu au fost corect interpretate reglementările referitoare la măsurile de protecţie a informaţiilor clasificate, cunoscute şi de reclamant şi care nu mai trebuiau dovedite, fiind chiar de notorietate în acest domeniu;
- informaţiile clasificate trebuie protejate astfel încât nicio persoană neautorizată să nu aibă acces la acestea, sens în care a fost depus la dosar de către recurent documentul intitulat" cerinţele specifice de securitate I. în S.I.E.";
- consiliul de judecată, în luarea hotărârii a reţinut abaterile disciplinare ale reclamantului – intimat, fără ca acestea să aibă legătură una cu cealaltă şi chiar în ipoteza în care unele dintre abateri ar fi avut un grad mai redus de gravitate, luarea hotărârii era condiţionată exclusiv de existenţa unei singure abateri disciplinare grave care justifica propunerea de trecere în rezervă a reclamantului – intimat, şi
- nu se impunea dovedirea existenţei unui raport de cauzalitate între neglijenţa reclamantului în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, constând în stocarea unui document care conţine informaţii clasificate S.I.E. pe un calculator ce putea fi accesat şi de alte persoane, şi scurgerea informaţiilor, căci prin chiar conţinutul său, abaterea disciplinară s-a consumat.
(IV) Recurentul a formulat critici împotriva sentinţei atacate şi prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că din perspectiva dispoziţiilor legale în materia siguranţei naţionale, a protecţiei informaţiilor clasificate şi statutului cadrelor militare instanţa de fond trebuia să analizeze abaterile reclamantului - intimat, fiind redate, in extenso, în cuprinsul recursului prevederile legale apreciate ca fiind incidente.
În fine, s-a mai arătat, în ceea ce priveşte abaterile disciplinare grave ce au constituit temeiul de fapt al trimiterii acestuia în faţa Consiliului de judecată, că şi reclamantul-intimat a recunoscut comiterea acestora, respectiv atât implicarea sa în criza ziariştilor români luaţi ostatici în Irak, deşi această conduită îi fusese interzisă de conducerea profesională S.I.E., precum şi încălcarea dispoziţiilor legale privind protecţia informaţiilor clasificate, prin stocarea unui document ce conţinea data clasificării, pe un calculator neprotejat, recurentul criticând modalitatea în care instanţa de fond a prezentat şi a interpretat ansamblul probelor administrate în cauză.
Intimatul-reclamant D.I. a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentului-pârât, ca şi precizări, prin care, în esenţă, solicitând respingerea recursului declarat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond, a susţinut:
- caracterul abuziv al pretinsei cercetări disciplinare ca şi a actelor atacate, date fiind persecuţiile exercitate asupra sa din momentul semnalării unor grave disfuncţionalităţi în activitatea S.I.E.;
- lipsa conduitei sale culpabile în condiţiile în care faptele ce i-au fost imputate fie nu există, fie nu constituie abateri disciplinare, neexistând scurgeri de informaţii şi nici utilizarea necorespunzătoare a calculatorului (PC) de la firma de acoperire, inclusiv a extensiilor de memorie;
- lipsa probelor în susţinerea pretinselor fapte de indisciplină şi lipsa caracterului ilegal al raportului său către comandantul forţelor armate [(art. 92 alin. (1) din Constituţie)] şi P.C.S.A.Ţ. cu privire la disfuncţionalităţile grave din instituţie ori cu informaţiile utile celulei de criză, obţinute pe un canal privat şi refuzate de conducerea S.I.E.;
- chiar în ipoteza existenţei faptelor imputate, acestea nu pot fi considerate abateri disciplinare grave, care să fi produs consecinţe grave, cercetarea şi ancheta disciplinară fiind desfăşurate cu încălcarea regulamentelor militare, a dreptului la apărare, a dreptului la propunerea de probe şi cu nesocotirea principiului egalităţii armelor între părţile litigante;
- consiliul de judecată nu era competent decât să judece „abateri disciplinare grave", cu consecinţe grave, şi nici nu a respectat Legea nr. 571/2004, regulamentele aplicabile ca şi garanţiile procedurale, pronunţând o hotărâre netemeinică ce a stat la baza unui ordin de trecere în rezervă, ilegal şi abuziv.
Asociaţia P.S.F. a formulat în cauză o cerere de intervenţie accesorie în favoarea şi în susţinerea poziţiei procesuale a contestatorului – intimat, arătând, în esenţă, că interesul legitim pentru o astfel de intervenţie derivă din dorinţa de a asigura transparenţa şi climatul de normalitate în instituţiile publice, dată fiind lipsa activităţii culpabile a ofiţerului de informaţii D.I.
Această cerere de intervenţie accesorie a fost pusă în discuţie şi încuviinţată în principiu, în temeiul art. 52 şi urm. C. proc. civ., la termenul de astăzi.
Recurentul a mai depus şi precizări, respectiv răspunsuri la precizările intimatului-reclamant, în ceea ce priveşte abilitarea structurii juridice de a promova recursul de faţă, ca şi cu privire la competenţa domnului S.P., despre care intimatul a arătat că nu îi era şef direct, domnul P. fiind şef al D.G.I. din care însă reclamantul nu a făcut parte şi nici nu era subordonat acestei direcţii.
Recursul este fondat.
Înalta Curte, analizând probele, actele şi lucrările dosarului, faţă de prevederile legale incidente, raportat la criticile recurentului-pârât dar şi la apărările intimatului-reclamant, ca şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, reţine că se impune, ca o consecinţă a admiterii recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii reclamantului-intimat, în considerarea celor în continuare arătate.
După cum rezultă din actele dosarului, prin Ordinul de trecere în rezervă nr. MP/07594 din 5 noiembrie 2005, emis de Directorul S.I.R., în baza prevederilor art. 43 lit. b), art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, s-a dispus trecerea în rezervă, la propunerea C.D., a reclamantului-intimat, fără pensie militară, urmare a reţinerii în sarcina acestuia a abaterilor disciplinare grave constând în (i) implicarea sa în executarea de activităţi specifice în cauza ziariştilor români luaţi ostatici în Irak, la rugămintea ori la ordinul consilierului prezidenţial D.C., fără a raporta acest aspect conducerii S.I.E. şi, respectiv (ii) în încălcarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi a prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, prin acte de neglijenţă care au favorizat scurgerea de informaţii secrete, respectiv stocarea unui document care conţinea informaţii clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat şi de alte persoane, direct, dintre colegii de la locul de muncă, sau indirect, ca urmare a conectării la reţeaua de internet.
(i) Cu privire la prima abatere imputată intimatului, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia de anulare a ordinului contestat, pe interpretarea dată prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 80/1995, raportat la situaţia de fapt reţinută din amplul material probator administrat, incluzând depoziţiile de martori, în sensul că abaterea gravă, astfel cum este ea definită în glosarul regulamentului R 61/2000 este acea abatere de natură a antrena sau produce consecinţe grave, care însă, în cazul concret al reclamantului - intimat nu s-au produs urmare a celor comise pentru că s-a prevenit acest fapt de către anumite instituţii ale statului.
În acest context s-a apreciat totodată că simpla nesocotire de către intimatul – reclamant a interdicţiei impuse de martorul S.P. nu poate constitui numai prin ea însăşi abatere disciplinară, cu atât mai mult cu cât temeiul legal al unei astfel de obligaţii de abstenţiune nu a fost clar indicat şi reţinând că informaţiile prezentate de reclamant nu aveau valoare.
Contrar celor afirmate de instanţa de fond cu referire la această primă abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, raportat la probele administrate ca şi la conţinutul prevederilor legale incidente, că nu subzistă motive de nelegalitate ale actului atacat şi nici ale procedurii cercetării disciplinare efectuate şi concretizate în propunerea C.J., fiind întemeiate criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Împrejurarea că reclamantul-intimat a creat un canal de legătură privat cu un cetăţean irakian, în perioada crizei ziariştilor români luaţi ostatici în Irak, a fost recunoscută şi de acesta, după cum a rezultat, totodată necontestat, din lucrările dosarului că, la data de 1 aprilie 2005, i-a fost interzis intimatului-reclamant să întrerupă orice legătură cu acest cetăţean străin, ordin pe care însă l-a ignorat, continuând să menţină acest contact fără acordul autorităţii recurente şi fără a o informa pe aceasta despre respectiva legătură.
Raportat la probele administrate, ce evidenţiază contextul în care aceste legături s-au derulat, la impactul avut, nu numai în mass-media, dar în general în întreg procesul de negociere al eliberării ostaticilor ziarişti români, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că nu poate fi minimalizată activitatea desfăşurată de reclamantul – intimat, iar pe de alta, nu poate fi apreciat şi nici prezentat impactul acesteia prin raportare la standardul aplicabil „oricărui cetăţean", sau „simplului cetăţean", aşa cum a susţinut intimatul.
Din perspectiva poziţiei deţinute de reclamantul-intimat, a funcţiei militare îndeplinite şi a prevederilor legale pe care a acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză să le respecte, nu se poate susţine că activitatea desfăşurată şi că ignorarea ordinului de abstenţiune primit nu prezintă gravitate şi ca atare fapta sa nu ar putea fi apreciată ca abatere disciplinară, potrivit temeiului de drept invocat în cuprinsul ordinului atacat.
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede expres că activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat, informaţiile din acest domeniu neputând fi comunicate decât în condiţiile respectivei legi. (art. 10).
Nu se poate primi aşadar susţinerea reclamantului-intimat, în apărarea sa, în sensul că nu a acţionat în calitatea sa de ofiţer S.I.E., astfel că nu s-a mai aflat sub incidenţa legii şi nici a regulamentelor de ordine interioară, suficient de precise şi de riguroase în ceea ce priveşte executarea ordinelor primite şi a modului de exercitare a comenzilor asupra personalului din subordine, câtă vreme un astfel de statut militar nu se exercită cu întreruperi, pe anumite intervale, calitatea de ofiţer al unui serviciu de informaţii, implicând prin natura sa obligaţii îngrădiri liber asumate. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză, fiind vorba evident de un eveniment de o semnificaţie şi de o gravitate deosebită, nu se putea justifica nici insubordonarea ierarhică, după cum nu se putea evalua, în ce măsură informaţiile prezentate de intimat aveau sau nu valoare, astfel cum fără temei a reţinut instanţa de fond.
Întemeiată este şi critica recurentului-pârât în ceea ce priveşte evaluarea consecinţelor nesocotirii de către reclamantul-intimat a interdicţiei impuse de martorul S.P., în condiţiile în care, astfel după cum s-a reconfirmat şi cu ocazia soluţionării recursului, că acesta exercita funcţia de şef al D.G.S. din cadrul S.I.E., fiind investit cu atribute de comandă şi competenţe în darea ordinelor şi urmărirea executării acestora, inclusiv în evenimentul generic cunoscut sub denumirea „criza ostaticilor" întrucât deţinea funcţia de şef al celulei de criză creată în S.I.E.
În acest context, raportat la prevederile legale incidente, menţionate şi de recurentul-pârât, respectiv art. 11 din Legea nr. 51/1991 dar şi prevederile cuprinse în regulamentele de ordine interioară (art. 8 – art. 9 şi art. 13 – art. 15 din RG-1) art. 9 din Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionare S.I.E., potrivit cu care cadrele militare au obligaţia de-a se supune disciplinei militare, şi ordinelor comandanţilor ierarhici dar şi prevederilor legii, Înalta Curte reţine că respectarea acestora nu putea fi opţională, ordinul de inacţiune, dat reclamantului – intimat, probat cu înscrisurile depuse la dosar şi necontestat de altfel urmând a fi executat întocmai ceea ce însă, în cauză nu s-a realizat.
În fine, concluzionând cu privire la prima abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului-intimat, Înalta Curte apreciază, contrar celor afirmate în considerentele sentinţei atacate că reglementările militare cărora li se supunea reclamantul, prin natura funcţiei ocupate nu impuneau şi nu condiţionau existenţa abaterii disciplinare de producerea unor consecinţe grave. Potrivit art. 44 din RG-3 constituie abatere săvârşită de militari, sancţionată disciplinar, neglijenţa în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat şi de serviciu sau deţinerea ilegală de documente secrete de stat, de serviciu şi de uz intern, raportul de cauzalitate între neglijenţa reclamantului a conţinutul informaţiilor apărute în mass-media în perioada respectivă.
(ii) În ceea ce priveşte cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina intimatului-reclamant şi care a fundamentat hotărârea consiliului de judecată, constând în stocarea unui document care conţinea informaţii clasificate S.I.E. pe un calculator care putea fi accesat şi de alte persoane direct, dintre colegii de la locul de muncă sau indirect, ca urmare a conectării la reţeaua internet, Înalta Curte, contrar celor stabilite de instanţa de fond, apreciază că probele administrate în cauză demonstrează potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 182/2002 existenţa faptei dar şi vinovăţia intimatului-reclamant ca şi celelalte condiţii cerute de această normă legală, acţiunile sale având natura unor acte de neglijenţă care au favorizat divulgarea ori scurgerea informaţiilor secrete.
Astfel, cum rezultă din Raportul nr. 00115484 din 18 mai 2005, în urma apariţiei în presă a unor articole care conţineau date cu privire la cadre active şi acţiuni ale S.I.E., au fost iniţiate verificări de către Direcţie în vederea identificării autorilor, în grupul cărora s-a aflat şi intimatul. Din examinarea conţinutului calculatorului pe care îşi desfăşura activitatea intimatul s-a identificat un document, denumit de intimat „raport scrisoare" ce conţinea date specifice activităţii S.I.E., informaţii clasificate şi ale cărui pasaje s-au regăsit, cu conţinut identic, în mai multe articole de presă, apărute ulterior datei redactării documentului, fiind folosită în acest scop şi o dischetă personală, deşi o astfel de utilizare era interzisă.
În fine, actele depuse la dosar au probat şi împrejurarea că s-a aprobat ca intimatul să folosească numai două memorii tip USB înregistrate, proprietatea S.I.E.
Din această perspectivă depoziţia martorei M.D., la care face referire instanţa de fond şi pe care şi-a întemeiat concluziile nici nu apare ca fiind contradictorie, în condiţiile în care martorul a declarat că intimatul avea aprobarea S.I.E. de a lucra pe extensii de memorie.
Raportat la toate cele mai sus arătate, Înalta Curte reţine aşadar că ordinul atacat de reclamantul-intimat a fost emis cu respectarea prevederilor legale, a regulamentelor militare şi a ordinelor interne şi în spiritul activităţii specifice desfăşurate în cadrul unui serviciu de informaţii, astfel că se impune a fi menţinut.
Apărările intimatului-reclamant, care de altfel a şi recunoscut că a creat un canal de legătură privat cu un cetăţean irakian, pe care l-a şi menţinut în ciuda rezoluţiei scrise şi interdicţiei ferme a şefului profesional, în sensul că nu a avut o atitudine culpabilă şi că nu au existat scurgeri de informaţii urmare a acţiunilor sale şi că în general faptele imputate nu pot fi considerate „abateri grave" nu pot fi primite, date fiind elementele concrete ce rezultă din ansamblul materialului probator administrat în cauză, sus-arătate.
În fine, nu mai puţin semnificative în opinia Înaltei Curţi sunt deopotrivă poziţia şi atribuţiile avute de reclamantul-intimat, care în calitatea sa de cadru militar avea în mod special datoria de-a evalua în context, amploarea şi semnificaţia pentru securitatea naţională a faptelor sale de încălcare a ordinelor primite şi de neglijenţă şi care în nici un caz nu puteau fi apreciate cu uşurătate ca simple nesocotiri, fără consecinţe.
Drept urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 se va admite recursul formulat şi se va modifica în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Totodată, drept urmare, va fi respinsă în fond cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul intimatului-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1000 din 26 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea formulată de reclamantul D.I., ca neîntemeiată.
Respinge în fond cererea de intervenţie formulată de Asociaţia P.S.F. Bucureşti în interesul intimatului-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1435/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1443/2009. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
