ICCJ. Decizia nr. 1473/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1473/2009
Dosar nr. 853/2/200.
Şedinţa publică din 17 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2272 din 25 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă acţiunea formulată de numita S.A., în contradictoriu cu A.N.A.F. şi având ca obiect: anularea raportului de control nr. 661146 din 24 octombrie 2006 al Direcţiei de audit Public Intern şi anularea Notei nr. 661397 din 24 decembrie 2006 emisă de Preşedintele A.N.A.F.
1. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt: că acţiunea de control a vizat activitatea reclamantei în calitatea sa de director executiv adjunct în cadrul D.G.F.P. Giurgiu în legătură cu modul în care au fost emise/eliberate două autorizaţii de utilizator final pentru două SC G.C. SRL şi I.I. SRL în perioada 2005-2006; că raportul de control a constatat încălcarea normelor în vigoare la eliberarea celor două autorizaţii, având în vedere că, potrivit pct. 23 alin. (8) din HG nr. 44/2004, autoritatea fiscală are dreptul de a solicita orice informaţie şi documente pe care le consideră necesare pentru eliberarea autorizaţiei de utilizator final.
2. În ceea ce priveşte aspectele procedurale pe care reclamanta le-a criticat în acţiune, instanţa a reţinut, în esenţă, că D.A.P.I. din cadrul A.N.A.F. avea competenţa de a efectua controlul activităţii reclamantei, în temeiul OG nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi al Ordinului nr. 1383/2004 emis de A.N.A.F. care, în art. 3 şi art. 4, atribuie competenţa de a efectua astfel de verificări organismelor desemnate de conducerea A.N.A.F.
În combaterea susţinerii reclamantei, că D.A.P.I. din cadrul A.N.A.F. nu ar fi avut competenţa de a efectua controlul, instanţa a reţinut şi dispoziţiile Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 445/2005 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F. care, la art. 1 lit. i) şi j), prevede că D.A.P.I. realizează activităţi de audit public intern, respectiv efectuează verificări la faţa locului şi îndeplineşte orice altă sarcină primită de la conducerea A.N.A.F.
În fine, în legătură cu aceste aspecte procedurale, a reţinut instanţa că numai în ceea ce priveşte controlul intern şi controlul financiar preventiv efectuate în temeiul OG nr. 119/1999, activitatea de inspecţie este atributul exclusiv al Ministerului Economiei şi Finanţelor, în vreme ce, în speţă, verificările s-au efectuat în baza Ordinului nr. 445/2005 al Preşedintelui A.N.A.F., ca şi control punctual al activităţii mai multor funcţionari.
3. Asupra fondului actului de control, instanţa a constatat că reclamanta nu a adus nici o critică de substanţă, limitându-se să invoce doar reaua-credinţă a persoanelor care au efectuat inspecţia şi neaducînd dovezi asupra netemeiniciei raportului de verificare (control).
4. În ceea ce priveşte culpa reclamantei în funcţia pe care o exercita, astfel cum a rezultat ea din actul de control, instanţa a considerat-o dovedită, reţinând că activitatea desfăşurată de reclamantă în calitate de director executiv şi în domeniul eliberării autorizaţiilor de utilizator final presupune diligenţe suplimentare, impuse de pct. 23 alin. (9) din HG nr. 84/2005 de modificare a HG nr. 44/2004 care aprobă Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, pe care însă reclamanta nu le-a exercitat în cazul celor două societăţi .
A apreciat instanţa că, deşi dispoziţiile pct. 23 alin. (9) din Norme, modificate prin HG nr. 84/2005, nu prevăd obligaţia organului fiscal de a solicita documente suplimentare, tocmai acest aspect de oportunitate impunea ca reclamanta să administreze probe din care să rezulte că documentele pe care le-a cerut celor două societăţi au fost suficiente pentru a determina eliberarea celor două autorizaţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
1. În motivarea cererii, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond a constatat în mod greşit, în raport cu actele normative incidente în cauză, că D.A.P.I. ar fi avut competenţa materială de a efectua controlul.
În esenţă, recurenta arată că activitatea D.A.P.I. este una planificată şi, de aceea, doar în mod excepţional, ea poate efectua misiuni ad-hoc, dar chiar şi acelea cu respectarea competenţei materiale şi a procedurilor aplicabile în cazul misiunilor planificate. Arată recurenta că Ordinul nr. 1383/2004 al Preşedintelui A.N.A.F. prevede expres activităţile care pot fi supuse controlului la nivelul A.N.A.F. şi că excepţia în cadrul acestora este tocmai auditul public intern.
Consideră recurenta că Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F., aprobat prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 445/2005, reţinut ca temei de prima instanţă, nu este relevant deoarece dispoziţiile art. 1 lit. i) şi j) din acesta au extins sfera de competenţă materială a D.A.P.I. prin încălcarea unui act normativ de nivel superior: OG nr. 119/1999.
În fine, consideră recurenta că instanţa de fond face o confuzie între activitatea de audit, care este o componentă a sistemului de control intern, conform dispoziţiilor art. 2 lit. d) din OG nr. 119/1999 şi activitatea de inspecţie, arătând că D.A.P.I. desfăşoară o activitate reglementată de Legea nr. 672/2002, astfel încât Preşedintele A.N.A.F. nu-i putea da sarcina de a efectua un control.
2. Recurenta critică sentinţa şi ca netemeinică, arătând că instanţa de fond nu a analizat criticile formulate prin contestaţie, deşi concluziile raportului au fost făcute cu rea-credinţă şi fără să fie întemeiate pe relaţii sociale reglementate de acte normative imperative.
Arată recurenta că însăşi comisia de audit a recunoscut că există judeţe în care se solicită , pentru eliberarea autorizaţiilor de utilizator final, mai puţine documente decât la Girgiu.
De asemenea, susţine recurenta că şi instanţa de fond a recunoscut că pct. 23 alin. (9) din HG nr. 84/2005 nu prevede obligaţia organului fiscal de a solicita documente suplimentare şi că niciuna dintre ele nu a arătat ce documente suplimentare ar mai fi trebuit solicitate.
Recursul nu se fondează.
1. Competenţa materială a D.A.P.I. a fost în mod legal stabilită de prima instanţă.
În speţă au fost aduse faţă în faţă, pentru susţinerea „excepţiei" necompetenţei materiale a D.A.P.I. două acte normative:
- OG nr. 119/1999 Republicată privind controlul intern şi controlul financiar preventiv („Ordonanţa");
- Legea nr. 672/2002 privind auditul intern şi cea care reglementează activitatea D.A.P.I. („Legea").
În realitate, conform dispoziţiilor art. 2 „Definiţii" lit. d), Ordonanţa reglementează controlul intern, ca gen proxim, inclusiv auditul intern, ca diferenţă specifică.
Comparând ansamblul reglementărilor din cele două acte normative, rezultă că Ordonanţa se referă la activitatea de control intern în scopul de a verifica modul în care au fost utilizate fondurile publice ale entităţilor publice, iar în cadrul acestei activităţi există: controlul ex ante - controlul financiar preventiv şi controlul ex post – controlul intern ulterior.
Legea reglementează auditul intern, pe care nici Ordonanţa nu-l excludea, ca activitate specială de „consiliere obiectivă", deşi este desfăşurată de un compartiment din cadrul entităţii, dar de unul independent funcţional.
Această consiliere obiectivă nu este însă în opoziţie cu controlul, cu activitatea de acest tip.
Dar esenţial în speţă este că, ceea ce reglementează Ordinul nr. 1383/2004, în baza căruia a avut loc verificarea efectuată de D.A.P.I., este un domeniu aparte: un control intern efectuat asupra funcţionarilor din cadrul A.N.A.F., aşadar din cadrul tuturor D.G.F.P. din ţară, cu privire la legalitatea activităţii lor specifice în raport cu societăţile comerciale cărora le avizează anumite activităţi sau operaţiuni prevăzute de Codul fiscal sau pe care le controlează.
Or, acest ordin cu caracter normativ nu a fost atacat de reclamantă pentru nelegalitate, iar temeiul său, OG nr. 119/1999, nu exclude activitatea de audit intern [conform art. 2 lit. d)], tot aşa cum Legea nr. 672/2002 nu exclude activitatea de control intern [conform art. 2 lit. b)].
În ceea ce priveşte aspectele formale ale controlului efectuat în speţă, actul atacat este, de asemenea, legal întrucât:
- motivul sesizării a fost un articol de presă, ceea ce Ordinul nr. 1383/2004 permite;
- obiectul verificării a fost modul în care directorul executiv adjunct a eliberat cele două autorizaţii de utilizator final, deci o anumită activitate ce intră în atribuţiile unui singur funcţionar, ceea ce, de asemenea, Ordinul nr. 1383/2004 permite;
- persoanele care au efectuat controlul erau împuternicite, conform dispoziţiilor Ordinului nr. 1383/2004.
În concluzie, Curtea de faţă constată că nu există nicio confuzie între două tipuri de activităţi care, în concepţia recurentei, s-ar exclude reciproc, ci un act de control efectuat în temeiul unui act normativ care reglementează un tip de control special şi care nu intră în conflict nici cu OG nr. 119/1999 şi nici cu Legea nr. 672/2002, ale căror reglementări sunt complementare şi nu se exclud reciproc.
2. În ceea ce priveşte netemeinicia sentinţei, critica nu se fondează.
Reclamanta a invocat în acţiune „reaua-credinţă" a concluziilor raportului de control, fără a arăta prin ce se ilustrează ea şi cum se dovedeşte, iar instanţa de fond a subliniat în mod corect această carenţă a cererii.
În speţă însă, în raport cu specificul contenciosului administrativ, Curtea de faţă consideră că este obligatoriu a observa că actele administrative sunt supuse exclusiv unui control de legalitate în cadrul căruia noţiunea de „bună/rea-credinţă" nu este incidentă. Singura problemă care se poate ridica este aceea a răspunderii funcţionarului care a emis actul, dar aceasta numai după ce se va fi dovedit că actul atacat a fost emis abuziv, cu depăşirea limitelor puterii conferite de lege emitentului.
În speţă, nu s-a pus o asemenea problemă.
Este, de asemenea, obligatoriu a observa că documentele pe baza cărora funcţionarele din serviciul condus de reclamantă au emis autorizaţiile s-au dovedit a fi, la control, ficţiune pură, începând cu sediul declarat al celor două firme şi terminând cu experţii tehnici care au întocmit rapoartele de evaluare privind consumul de combustibil al remorcherelor închiriate de cele două societăţi.
Mai mult chiar, societatea G.C. a obţinut trei autorizaţii de utilizator final, dintre care una (nr. 225) era integral fictivă, neînregistrată.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că legea nu prevede solicitarea de la societăţile utilizatori finali a anumitor documente ori a unor documente suplimentare, ceea ce ar disculpa–o integral, Curtea de faţă consideră obligatoriu a observa că, din declaraţiile „referentei" şi a „şefei biroului autorizaţii" aflate în subordinea recurentei, rezultă recunoaşterea implicită a proastei organizări a procedurii de verificare. Or, obligaţia de diligenţă de a îmbunătăţii procesul de verificare a documentelor depuse de solicitanţii de autorizaţii revenea, indiscutabil, recurentei, iar neexercitarea ei reprezintă o culpă ce nu poate fi înlăturată de apărarea că alte servicii similare din ţară nu fac nici măcar cât cel din judeţul Giurgiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.E. împotriva sentinţei civile nr. 2272 din 25 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1471/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1475/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
