ICCJ. Decizia nr. 1530/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1530/2009
Dosar nr. 2514/2/200.
Şedinţa publică din 19 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.D. a solicitat anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 217 din 27 martie 2008 emisă de pârât şi constatarea că faptele învederate de reclamantă reprezintă un tratament discriminatoriu potrivit OG nr. 137/2000.
În motivarea plângerii reclamanta a arătat că pârâtul C.N.C.D. a constatat în mod greşit că faptele prezentate nu au caracter discriminatoriu, întrucât nu există un criteriu care să determine tratamentul diferenţiat, criteriul invocat de aceasta fiind reprezentat de opiniile liber exprimate în diverse situaţii.
A mai arătat reclamanta că faptele lui S.V. sunt discriminatorii, întrucât au creat un cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv prin care a fost dezavantajată faţă de ceilalţi colegi de serviciu aflaţi în situaţii comparabile, având ca scop înlăturarea dreptului de opinie şi totodată încălcarea dreptului la demnitate.
Prin sentinţa civilă nr. 2825 din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta C.D. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut în esenţă, că faptele invocate în sesizare, respectiv injuriile ce i-au fost adresate nu constituie fapte de discriminare, având în vedere că discriminarea presupune aplicarea unui tratament diferit persoanelor aflate în situaţii comparabile, tratament ce are la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din ordonanţă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din OG nr. 137/2000, conform cărora exercitarea drepturilor enumerate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţiile comparabile.
Nu se poate reţine că reclamanta s-a aflat în situaţii comparabile cu colegii săi la momentul la care i-au fost adresate injuriile şi că i s-a aplicat un tratament diferit în raport cu aceştia, tratament care a fost determinat de apartenenţa reclamantei la una din categoriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000.
Concluzionează Curtea prin sentinţa atacată, că, în condiţiile în care comportamentul lui S.V. nu a avut la bază un criteriu dintre cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea caracterului discriminatoriu al faptelor, nu se poate reţine că faptele sale sunt fapte de discriminare sau de hărţuire.
Împotriva sentinţei civile nr. 2825 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta C.D., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât a fost dată cu greşita aplicare a legii.
S-a arătat în recurs faptul că prima instanţă, în mod eronat a reţinut că cele invocate în sesizare nu constituie fapte de discriminare şi de atingere a demnităţii personale, motivarea Curţii de Apel fiind neconvingătoare pe aceste aspecte. Precizează recurenta că „injuriile" i-au fost adresate în considerarea calităţii sale de inspector de concurenţă şi a modului în care şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, expresiile folosite având caracter denigrator şi jignitor.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Examinând actele dosarului, cererea de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine:
Recurente-reclamantă a formulat o petiţie către intimatul-pârât, prin care a arătat că în calitate de inspector de concurenţă, a fost discriminată prin injuriile utilizate la adresa ei în mod public de către secretarul general S.V.
OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prevede că tratamentul diferit pentru definirea discriminării, trebuie să aibă la bază o serie de criterii prevăzute la alin. (2), referitoare la rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţia comparabile dar care sunt tratate în mod diferit.
Din probele administrate, nu se poate reţine, cum corect a apreciat instanţa de fond, că recurenta s-a aflat în situaţii comparabile cu colegii săi la momentul în care i s-au adresat injuriile şi că i s-ar fi aplicat un tratament diferit.
S.V. şi-a exprimat faţă de recurentă în mod liber opiniile în scopul de a o face pe aceasta să achieseze la o opinie profesională identică cu a sa.
Prim urmare, ceea ce a reclamat C.D., nu se identifică cu nici un criteriu prevăzut de art. 2 din OG nr. 137/2000 şi nici nu reprezintă o hărţuire astfel cum se susţine şi în recurs, întrucât limbajul injurios exprimat faţă de recurentă nu constituie o astfel de faptă, astfel cum o defineşte art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000.
Invocarea de către recurenta-reclamantă a textelor din C.E.D.O., nu poate fi primită, întrucât art. 3 C.E.D.O, vizează alte situaţii şi autorităţi publice, în speţă nefiind vorba despre tortură, pedeapsă sau tratamente inumane la care ar fi fost supusă recurenta.
Fără putinţă de tăgadă, rezultă că recurentei-reclamante nu i-au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute de Convenţie, dar nici nu a fost încălcat vreun criteriu prevăzut de art. 2 din OG nr. 137/2000.
OG nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus anunţate se diferenţiază de fapte care sunt de natură să producă aceleaşi consecinţe, dar intră sub incidenţa altor acte normative.
Corect s-a apreciat de Curtea de Apel că întrucât nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de OG nr. 137/2000, faptele reclamate nu sunt de natură discriminatorie, ori de hărţuire, recurenta putându-se adresa organelor competente pe alte căi legale care reglementează din punct de vedere juridic astfel de fapte.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care conform art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de C.D., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.D. împotriva sentinţei nr. 2825 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1528/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1532/2009. Contencios → |
|---|
