ICCJ. Decizia nr. 1546/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1546/2009
Dosar nr. 1020/54/200.
Şedinţa publică din 19 martie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub numărul 3357/104/2007 reclamantul P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. obligarea la plata despăgubirilor cuvenite în valoare de 200.000, astfel cum i-au fost acordate prin Dispoziţia nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei Stoicăneşti, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data achitării efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia nr. 346 din 27 martie 2002 a Primăriei Stoicăneşti a fost admisă cererea formulată de mama sa, N.E., privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele ce au aparţinut acesteia şi care au fost demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 573 din 22 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 4940/2004 s-a admis acţiunea reclamantului P.A. şi a fost obligată Prefectura Olt să înregistreze dispoziţia privind oferta de despăgubiri acceptată expres de reclamant, urmând ca după centralizare să fie înaintată Ministerului Finanţelor Publice conform art. 36-40 din Legea 10/2001, sentinţă rămasă definitivă prin respingerea de către Curtea de Apel a apelului declarat de Prefectura Olt şi care a făcut obiectul dosarului nr. 1550/CIV/2005 al Curţii de Apel Craiova.
La data de 19 noiembrie 2007, în dosarul nr. 3357/104/2007, aflat pe rolul Tribunalului Olt, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea cauzei, şi excepţia prematurităţii solicitării de plată a despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 7 februarie 2008, Tribunalul Olt a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta A.N.R.P. şi a declinat spre competentă soluţionare cererea formulată de reclamantul P.A. la Curtea de Apel Craiova, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere faptul că pârâta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul P.A., cu motivarea că obiectul cererii vizează legea proprietăţii imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., ci prevederile Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 359 din 21 aprilie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins recursul declarat de reclamantul-recurent împotriva sentinţei nr. 3357/104/2007 a Tribunalului Olt.
Investită legal cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, examinând cu prioritate excepţia prematurităţii cererii reclamantului, excepţie invocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, a respins-o ca neîntemeiată.
La data de 4 decembrie 2007, reclamantul P.A. a formulat o cerere completatoare a acţiunii iniţiale, cerere la care pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, prin sentinţa nr. 272 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.A., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului Decizia reprezentând titluri de despăgubire conform Deciziei nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de primarul comunei Stoicăneşti şi a respins acţiunea faţă de pârâta A.N.R.P.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Craiova a reţinut, referitor la excepţia invocată, că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 257/2005 titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate.
Pe fondul cauzei s-a reţinut, în esenţă, că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil, iar depăşirea unui termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.
Împotriva sentinţei civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin prezentul recurs, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 346/2002 emisă de către Primarul Comunei Stoicăneşti, prin care s-a stabilit dreptul reclamantului P.A. la măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Referitor la excepţia invocată, recurenta precizează următoarele.
Prin notificarea nr. 61 din 14 februarie 2002 reclamantul P.A. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 bunurile care au aparţinut defunctei N.D.E. şi care au fost situate în comuna Stoicăneşti, jud. Olt, respectiv casa, anexele gospodăreşti, magaziile de cereale, grajdurile, cazane de fabricat rachiu cât şi suprafaţa de 42 ha teren agricol.
Prin Dispoziţia nr. 346 din 27 martie 2002 Primăria comunei Stoicăneşti a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A., fără a se menţiona imobilele pentru care a aprobat acordarea măsurilor reparatorii.
Un alt aspect legat de nelegalitatea dispoziţiei este şi faptul că singurele înscrisuri care atestă preluarea de la defuncta N.E. a unor bunuri care i-au aparţinut, sunt procesul-verbal încheiat la 14 august 1953 şi declaraţia de martor dată în dosarul nr. 1664/ 2002. Se precizează că în niciunul din aceste înscrisuri nu apare menţionat terenul notificat de către reclamantul P.A., respectiv 42 ha arabil, iar potrivi referatului nr. 3296/2005 privind situaţia juridică a imobilelor solicitate de notificator, referat emis de către Primăria comunei Stoicăneşti terenul extravilan a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2001 pe numele autoarei N.E., în suprafaţă de 19,86 ha.
Într-un alt motiv de recurs se critică soluţia Curţii de Apel Craiova pentru faptul că aceasta a soluţionat cererea introductivă de instanţă fără a analiza pe fond litigiul.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Dispoziţia nr. 346 din 27 martie 2002 emisă de Primăria comunei Stoicăneşti prin care s-a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantului P.A. şi care face obiectul excepţiei de nelegalitate, este incontestabil, prin conţinutul său, un act administrativ individual, întrucât se adresează unei persoane determinate, dispoziţiile cuprinse în aceasta neavând caracter general şi impersonal.
Dispoziţia menţionată a fost emisă de către Primăria comunei Stoicăneşti la data de 27 martie 2002, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepţia de nelegalitate invocată este neîntemeiată.
Este adevărat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008, a reţinut şi ea că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor [C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c. României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, § 103, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007].
Curtea de Justiţie de la Luxembourg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C -385/06).
Raportându-se aşadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate), precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxembourg, Înalta Curte a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi în practica C.E.D.O, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian c. României, § 39).
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, Înalta Curte a înlăturat în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Dispoziţia nr. 346/2002, a cărei legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
Pe de altă parte, examinând sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală şi temeinică pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
Reclamantul P.A. a solicitat ca în baza Legii nr.10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilele aparţinând autoarei sale N.E.
Prin Dispoziţia nr. 346 din 27 martie 2002, Primarul comunei Stoicăneşti a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de N.E., dosarul fiind transmis în cursul anului 2005 către Secretariatul Comisiei Centrale prin procesul verbal de predare primire nr. 001894 din 9 decembrie 2005.
Ulterior transmiterii dosarului, reclamantul-intimat a formulat mai multe demersuri pentru ca cererile sale să fie soluţionate, demersuri rămase fără rezultat.
Deşi reclamantului i s-a recunoscut deja dreptul la despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 10/2001, încă din anul 2002, procedurile de acordare a acestora nu s-au finalizat nici până în prezent, cu toate că au trecut 7 ani de la data recunoaşterii acestui drept.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente reglementează procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, fiind înfiinţată în acest scop Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.
în exercitarea dreptului ce i-a fost conferit prin HG nr. 1095/20051, de a stabili ordinea în care vor fi soluţionate dosarele, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu beneficiază de o marjă de apreciere discreţionară de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
În virtutea jurisprudenţei constante a C.E.D.O., soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă într-un termen rezonabil, în condiţiile în care Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen, iar soluţionarea cererilor în raport cu criteriul aleatoriu introdus de Comisie nu constituie o justificare pertinentă pentru a permite emiterea deciziei de despăgubire cu depăşirea termenului rezonabil.
Criteriul aleatoriu stabilit de comisie, unicul de altfel în funcţie de care se vor soluţiona dosarele, nu prezintă o garanţie suficientă a modului cum se va proceda în concret la analizarea unuia sau altuia dintre dosarele care-i sunt transmise de unitatea deţinătoare.
Altfel spus, cât timp cetăţeanului nu îi sunt oferite şi alte criterii obiective în funcţie de care să poată controla modul în care autoritatea învestită de lege îşi exercită atribuţiile, astfel încât să poată aprecia în ce măsură drepturile sale îi sunt sau nu lezate prin conduita autorităţii pârâte, acesta este îndreptăţit a se îndoi de corectitudinea operaţiunilor desfăşurate de autoritatea respectivă.
Intimatul-reclamant s-a adresat instanţei de judecată pe calea contenciosului administrativ tocmai pornind de la ideea că soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă într-un termen rezonabil, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen, iar faptul de a condiţiona soluţionarea dosarelor de elementul aleatoriu introdus de comisie nu constituie o justificare pertinentă pentru autoritatea pârâtă care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil a deciziei de despăgubire.
Rezolvând acest capăt de cerere, în sensul admiterii lui, instanţa de fond a avut în vedere şi prevederile art. 6 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege.
Aşadar, autoritatea administrativă, în speţă recurenta-pârâtă, are obligaţia legală de a găsi mijloacele necesare soluţionării cererii reclamantului-intimat şi de a reaprecia asupra procedurii de soluţionare a cererilor în cadrul legal dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.
Ca o consecinţă a celor expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 272 din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1545/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1547/2009. Contencios → |
|---|
