ICCJ. Decizia nr. 1665/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1665/2009
Dosar nr. 3559/62/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 125/F/2008, pronunţată la data de 18 septembrie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de pârâţii Guvernul României şi Consiliul Judeţean Braşov, precum şi de intervenientul Muzeul de Etnografie Braşov, iar pe fondul cauzei a admis excepţia de nelegalitate a HG nr. 972/2002, poziţia nr. 77 anexă, invocată de reclamanta SC M.C. SA în dosarul nr. 10041/197/2007 al Judecătoriei Braşov, privind imobilul, clădire din cărămidă cu 4 încăperi şi două garaje, cuprinsă în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţului Braşov.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată este neîntemeiată, art. 4 din Legea nr. 554/2004 menţionând că nelegalitatea unui act administrativ vătămător poate fi invocată oricând, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională.
Excepţia de inadmisibilitate invocată nu poate fi raportată la prevederile art. 6 din C.E.D.O. şi cele cuprinse în art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale, norme comunitare inaplicabile în speţă, dat fiind specificul cauzei şi situaţia juridică incertă a imobilului de la poziţia 77 – Anexă la Hotărârea de Guvern care şi la data întocmirii inventarului şi a emiterii HG se afla în litigiu.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a reţinut că excepţia este întemeiată, potrivit actelor de la dosar, reclamanta făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, drept de proprietate ce a fost înscris şi în Cartea Funciară, astfel că nu se poate reţine ca fiind legală înscrierea lui în anexa 1 la HG nr. 972/2002 – poziţia 77, pârâtul Consiliul Judeţean Braşov nefăcând dovada dobândirii acestui bun în mod legal.
Reţine instanţa de fond că nu au fost respectate prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, şi ca atare bunul fiind în litigiu nu putea fi declarat în mod legal ca făcând parte din domeniul public.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Consiliul Judeţean Braşov şi Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul Consiliul Judeţean Braşov, susţine în esenţă prin motivele de recurs formulate că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţi excepţiei de nelegalitate invocată în cauză, pentru că dispoziţia prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conform căreia nelegalitatea unui act administrativ unilateral poate fi invocată oricând, contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil şi a componentelor sale: dreptul la justiţie şi securitatea raporturilor juridice.
În plus, susţine recurentul-pârât, invocarea în anul 2008 a nelegalităţii HG nr. 972/2002, pe calea excepţiei prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, afectează siguranţa raporturilor juridice născute din existenţa şi aplicarea actului administrativ respectiv şi totodată actul administrativ fiind emis anterior Legii nr. 554/2004, nu poate fi atacat în temeiul art. 4 din Lege, deoarece s-ar ajunge la aplicarea retroactivă a legii.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică sentinţa, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca la data includerii sale în domeniul public imobilul se afla în proprietatea intimatei-reclamante sau în administrarea acesteia.
Recurentul Guvernul României, prin motivele de recurs formulate, susţine în esenţă că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, aceasta întrucât HG nr. 972/2002, act administrativ cu caracter individual, a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, controlul de legalitate prevăzut de această lege putând fi exercitat numai cu privire la actele administrative adoptate sau emise după intrarea în vigoare a sa, pentru că astfel s-ar înfrânge principiul neretroativităţii legii civile.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, critica recurentului–pârât se referă la faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că intimata - reclamantă SC M.C. SA Braşov şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor BV nr. 0020 emis la 11 noiembrie 1994 în temeiul Legii nr. 15/1990 invocat de aceasta vizând numai terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, nu şi terenurile care în condiţiile legii fac parte din domeniul public.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, susţine recurentul-pârât, nu are un rol constitutiv al dreptului de proprietate, Legea nr. 15/1990 în baza căruia a fost emis constituind doar cadrul legal general, de principiu, al reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Pe de altă parte, susţine recurentul-pârât, Hotărârea de Guvern atacată, nr. 972/2002, este legală, ea fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca motiv de modificare a sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, apreciind că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
La data de 5 decembrie 2008, Muzeul de Etnografie Braşov a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul recurentului Guvernul României, cerere ce a fost admisă în principiu prin încheierea din şedinţă publică din data de 28 ianuarie 2009, instanţa constatând a fi îndeplinite cerinţele unei astfel de cereri prevăzute de art. 49 alin. (3) şi art. 51 C. proc. civ.
Intervenientul a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Guvernul României şi modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a HG nr. 972/2002, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.
Intimata SC M.C. SA Braşov a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de recurs formulate şi în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Hotărârea de Guvern nr. 972/2002, act administrativ unilateral cu caracter individual, ce face obiectul excepţiei de nelegalitate, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 697 din 24 septembrie 2002 , deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, aşa încât excepţia de nelegalitate invocată este neîntemeiată şi nu inadmisibilă aşa cum susţin în mod eronat cei doi recurenţi-pârâţi şi intervenientul accesoriu Muzeul de Etnografie Braşov.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate). „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe care de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile susmenţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie însă precizat cu judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României nr. 2). (cererea nr. 71525/01.810, în M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Cât priveşte rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar opune".
Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C – 385/06).
Avându-se în vedere aşadar C.E.D.O., practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate) precum şi reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice", care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).
Totodată, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, este de reţinut că C.E.D.O. a statuat că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu contra României, & 62, în M.Of. nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele C.E.D.O., expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în speţa noastră, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg referitor la posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, a statuat în mod constant şi unitar că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 şi următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 şi următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03 punctele 30 şi următoarele) etc.
Ca o consecinţă a celor expuse mai sus, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 4 alin. (1) din Legea nr.262/2007 şi ale art.II alin.2 teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, HG nr. 972/2002, poziţia nr. 77 anexă, a cărei legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
Nu este nici un temei ca normele de drept comunitare enunţate mai sus, să nu aibă aplicare în speţa de faţă, aşa, cum în mod eront reţine instaţa de fond, chiar dacă situaţia juridică a imobilului este incertă, find pus în discuţie titlul cu care Judeţul Braşov deţine imobilul, aspect ce poate fi însă elucifat în faţa instaţelor de drept comun.
Astfel fiind, recursurile declarate de Guvernul Rmâniei şi Consiliul Judeţean Braşov urmează a fi admise în baza art. 312 C. proc. civ. iar sentinţa instanţei de fond modificată în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a HG nr. 972/2002, poziţia nr. 77 din Anexă.
Ca o consecinţă va fi admisă şi cererea de intervenţie accesorie Guvernului României, formulată de Muzeul de Etnografie Braşov.
Având în vedere rezolvarea dată excepţiei de nelegalitate invocată, aceea de respingere ca neîntemeiată, este de prisos a se mai analiza criticile formuate în recurs şi care vizează fondul excepţiei de nelegalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Consiliul Judeţean Braşov şi de Guvernul României, împotriva sentinţei civile nr. 125/F din 18 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge excepţia de nelegalitate a HG nr. 972/2002 poziţia 77 formulată de reclamanta SC M.C. SA Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1646/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1669/2009. Contencios → |
|---|
