ICCJ. Decizia nr. 1742/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1742/2009
Dosar nr. 2/1/200.
Şedinţa publică din 26 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petenţii U.M., ş.a., judecători la Judecătoria Curtea de Argeş şi la Judecătoria Câmpulung Muscel au solicitat intimatului Consiliul Superior al Magistraturii, recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, precizând că îndeplinesc condiţia vechimii în funcţia de judecător, precum şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru recunoaşterea gradului profesional, potrivit art. 44 din Legea nr. 303/2004, republicată.
Prin Hotărârea nr. 1468 din 17 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă cererea formulată de U.M., ş.a., cu motivarea că petenţii nu au dobândit anterior, gradul profesional de judecători de tribunal, respectiv de curte de apel pe care să-l valorifice în condiţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare .
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen petenţii U.M., ş.a., solicitând anularea hotărârii atacate şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, pentru fiecare dintre recurenţi, în condiţiile în care sunt îndeplinite atât condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, cât şi celelalte cerinţe pentru recunoaşterea gradului profesional.
Reluând situaţia de fapt prezentată şi în cuprinsul cererii iniţiale adresată Consiliul Superior al Magistraturii, recurenţii au susţinut în esenţă că, dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către procurori, doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de vechimea lor în funcţie, creează o situaţie discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu ceilalţi procurori şi judecători, care, pentru promovarea la parchetele şi instanţele imediat superioare, trebuie să susţină concurs.
Recurenţii au făcut ample referiri la jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul admiterii cererilor unor recurenţi, procurori D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. de recunoaştere a gradului profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la argumentele prezentate în cuprinsul respectivelor hotărâri judecătoreşti arătând că, faţă de această practică, deja cristalizată, o altă soluţie decât cea de admitere a cererii de recunoaştere a gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă. Or, potrivit art. 6 din C.E.D.O., practica contradictorie, mai ales la nivelul celei mai înalte autorităţi judiciare este în sine contrară principiului securităţii juridice care, rezidă implicit din toate articolele convenţiei, după cum s-a statuat în cauza Beian contra României, nr. 30658/05.
Recurenţii au mai susţinut că s-a produs o discriminare în raport de ceilalţi procurori şi faţă de toţi judecătorii, prin practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată, întrucât procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., în aprecierea lor, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs organizat la nivel naţional, această regulă fiind general aplicabilă şi fără derogări exprese.
În plus, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea a constatat că, judecătorii şi procurorii se află în aceeaşi situaţie juridică, prin statutul lor constituţional similar, procurorii având ca şi judecătorii statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi art. 134 din Legea fundamentală.
În fine, recurenţii au conchis că, în raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin deciziile irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a creat o situaţie discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport cu ceilalţi procurori din cadrul Ministerului Public, dar şi faţă de toţi judecătorii, care sunt obligaţi să participe la concurs pentru dobândirea gradelor profesionale, astfel că se impune admiterea recursului, în sensul formulat.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat în cauză întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatul a arătat că, în susţinerea căii de atac promovată împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 prin care au fost respinse cererile recurenţilor de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, fără concurs, a fost învederată, în esenţă, discriminarea produsă în raport cu procurorii şi judecătorii care, pentru obţinerea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului, trebuie să susţină concursul de promovare, recurenţii prevalându-se de hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de recunoaştere a gradului profesional de procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Intimata a precizat că, prin respingerea cererii recurenţilor, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a interpretat corect dispoziţiile legale incidente referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei superioare, respectiv art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 303/2004, modificată şi republicată, potrivit căreia promovarea judecătorilor şi procurorilor se realizează numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel, sau după caz, la parchete.
Intimata a mai arătat că, în ceea ce îi priveşte pe recurenţi, aceşti nu au susţinut examenul de promovare în condiţiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că cererea lor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător judecătorului de curte de apel nu poate fi primită, mai cu seamă că, aceştia nu se regăsesc în nici una din situaţiile de excepţie reglementate de dispoziţiile art. 65 alin. (6) şi ale art. 83 din Legea nr. 303/2004.
În fine, s-a mai arătat de către intimată că, în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la care se referă recurenţii în susţinerea ideii de discriminare, acestea au fost pronunţate în cauze având ca obiect un recurs individual iar nu unul în interesul legii astfel că, nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecăţii şi nu au caracter obligatoriu, în cauze similare supuse judecăţii.
Cu privire la pretinsa discriminare invocată de recurenţii s-a menţionat de către intimată, prin raportare la conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 din OG nr. 137/2000 şi de jurisprudenţa C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenţie, că situaţiile învederate de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma circumstanţelor de fapt şi de drept avute în vedere în fiecare caz în parte examinat de instanţa supremă, or aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii, numai pentru situaţii identice.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând legalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente în cauză şi faţă de criticile aduse prin recurs reţine că, Plenul CSM în mod corect a respins cererea de recunoaştere a gradului profesional de judecător corespunzător curţii de apel, fără susţinerea concursului de promovare, interpretând corect dispoziţiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei sau parchetului de pe lângă aceasta, pentru următoarele considerente:
Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi a parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează cariera magistraţilor, cum s-a reţinut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi în jurisprudenţa relevantă în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Gradul profesional nu este aşadar, o noţiune abstractă, desprinsă de conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuţii care corespund nivelului instanţei sau parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară acesta activitatea.
În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepţie şi putând fi făcută numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Din economia prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă de altfel că, prin această formă de excepţie a promovării se urmăreşte, în principal, crearea unei rezerve de judecători şi procurori care să poată funcţiona, în condiţiile art. 57-60 din Legea nr. 303/2004, la instanţele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competenţă, de natură să atragă supraaglomerarea acestora.
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează, prin dispoziţiile Cap. V, Secţiunea 1, numai promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi parchete.
Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secţiuni, promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante la tribunale, curţi de apel şi parchete.
Condiţiile pentru participarea la concursul de promovare şi modalitatea de desfăşurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 şi art. 47 din aceeaşi lege şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.
În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 44 din lege, pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii, scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.
Promovarea în funcţii superioare de execuţie, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaştere a performanţelor magistraţilor, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanţe superioare, este circumscrisă exigenţei ca, deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecţie corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi eficienţa lor.
Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional corespunzător instanţei superioare, la îndeplinirea condiţiei de vechime şi a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretind recurenţii, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat în mod corect că, solicitarea lor echivalează cu o cerere de promovare la instanţa superioară, care nu poate fi primită, întrucât nu au susţinut examenul de promovare, în condiţiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile Secţiunii a 3-a, o altă procedură, având vocaţia de a accede în acest grad atât judecătorii cât şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1).
Referirea recurenţilor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006 este de asemenea fără relevanţă în contextul de faţă, întrucât prin această decizie s-a constatat că, dispoziţiile textului de lege sunt neconstituţionale, numai în partea care condiţionează această promovare de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că, numai această exigenţă şi nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistraţi, raportat la statutul lor constituţional similar şi în plus, la faptul că, prin însăşi condiţia de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceea a vechimii de 12 ani în funcţia de judecător sau de procuror, aceştia au fost aşezaţi într-o situaţie juridică identică, exigenţa respectivă având ca efect promovarea numai a magistraţilor judecători şi excluderea posibilităţii promovării magistraţilor procurori.
Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a reglementat de asemenea, prin art. 75 şi art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecţie a candidaţilor prin prisma unor condiţii şi calităţi profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiilor respective.
Respectându-se statutul constituţional similar al celor două categorii de magistraţi, ambele texte au impus, între altele, condiţia vechimii de cel puţin 6 ani în funcţia de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entităţi specializate.
Anterior intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispoziţiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiţia examenului pentru promovarea în funcţiile de execuţie superioare la tribunale, curţi de apel şi parchetele de pe lângă aceste instanţe, iar Legea nr. 303/2004 în forma iniţială, a prevăzut prin art. 100 alin. (1), că magistraţii în funcţie la data intrării ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care sunt numiţi.
D.I.I.C.O.T. a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracţiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a făcut iniţial în condiţiile stabilite prin dispoziţiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie sau de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, cap.V, Secţiunea 1.
Prevederile art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeaşi procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeaşi Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.
Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând de altfel şi egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători şi procurori, prin stabilirea vocaţiei de a accede la respectivele funcţii şi în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puţin 6 ani.
Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte reţine şi reafirmă că normele cu caracter special în discuţie au avut o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de recurentă, statuări care îşi păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate şi terorismului.
Hotărârile judecătoreşti în discuţie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiţi procurori să acceadă în gradul profesional cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, constatând doar o realitate de fapt, conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiţi la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalenţa funcţiilor respective rezultând şi din prevederile art. 11 ale OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de persoane din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 45/2007.
În conformitate cu acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 din OUG nr. 27/2006, judecătorii şi procurorii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru funcţia în care sunt încadraţi.
Procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. nu au solicitat de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a se putea susţine că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicţională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistraţi, prin crearea unei alte modalităţi de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi parchete, iar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie.
La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele arătate de text, sau orice altă situaţie şi nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.
Prin urmare, după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în calitatea lor de judecători, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul în speţă.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat de asemenea că, prevederile art. 1, art.2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al Magistraturii să le recunoască recurenţilor gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii U.M., ş.a., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de U.M., ş.a., împotriva Hotărârii nr. 1468 din 17 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1741/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1744/2009. Contencios → |
|---|
