ICCJ. Decizia nr. 1788/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1788/2009
Dosar nr. 1042/42/2008
Şedinţa publică din 27 martie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1042/42 din 9 octombrie 2008, reclamantul M.S. a chemat în judecată pe pârâţii A.N.R.P. şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să-i oblige să-i plătească despăgubirile ce i-au fost stabilite, conform Legii nr. 290/2003, reactualizate, şi să fie sancţionat cu penalizare de 100 de lei/zi directorul A.N.R.P., în situaţia în care nu v-a achita drepturile cuvinte în termenul prevăzut de art. 18 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.
In motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamantul este beneficiar al Legii nr. 290/2003, conform Hotărârii nr. 84/2007 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 290/2003 Dâmboviţa, iar plata despăgubirilor se face în termen de un an de la data comunicării hotărârii, sau în rate în maximum doi ani; în acest sens, reclamantul a formulat cerere către A.N.R.P. la 6 iulie 2007, însă, până în prezent, nu s-a efectuat plata cerută, fiindu-i cauzate prejudicii reprezentate de lipsa de folosinţă a sumei şi de devalorizarea monedei, în raport de data stabilirii despăgubirilor. A mai precizat reclamantul, că, în ultimele trei luni, a intervenit telefonic de nenumărate ori la pârâta A.N.R.P., însă fără rezultat.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, întrucât dreptul reclamantului la plata despăgubirilor prevăzute de Hotărârea nr. 84/2007 este afectat de o condiţie, respectiv nealocarea sumelor pentru plata despăgubirilor.
Prin sentinţa nr. 219 din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 22886,28 lei, reprezentând despăgubiri stabilite prin Hotărârea nr. 84 din 11 iunie 2007 emisă de Comisia Judeţeană Dâmboviţa, ce va fi actualizată cu dobânda BNR din 10 iulie 2008, începând cu această data până la data plăţii efective. Totodată, a respins capătul de cerere privind sancţiunea penalizării directorului A.N.R.P., ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 84 din 11 iulie 2007, emisă de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 290/2003 Dâmboviţa, au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru bunurile sechestrate, reţinute sau rămase în localitatea Căinării Vechi, jud. Soroca, Republica Moldova, respectiv teren agricol şi recolte neculese, în cuantum de 22886,28 lei, hotărâre care a rămas definitivă, nefiind contestată de către M.S.
Potrivit art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicare a Legii 290/2003, aşa cum au fost modificate prin HG nr. 57/2008, plata compensaţiilor băneşti stabilite prin hotărârile Comisiilor Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor, în cele trei modalităţi enumerate de textul de lege, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, fiind aplicabilă modalitatea de la lit. a), respectiv, pe parcursul unui an, cuantumul despăgubirilor nedepăşind 50.000 lei.
Deşi reclamantul a solicitat efectuarea plăţii sumei stabilite prin Hotărârea nr.84/2007, cererea sa fiind expediată către A.N.R.P., primită de aceasta la data de 10 iulie 2007, conform înscrisurilor depuse la dosar şi recunoaşterii pârâtei prin întâmpinare, în termenul de 1 an, prevăzut de Normele Metodologice, ce s-a împlinit la 10 iulie 2008, pârâta nu a îndeplinit obligaţia legală ce îi incumba, respectiv nu a efectuat plata despăgubirilor, la data de 10 iulie 2008.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că pârâta A.N.R.P. este organ de specilitate a Administraţiei Publice Centrale, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, acţionează în calitate de reprezentant al puterii statale, actele sale sunt considerate ale Statului Român, care garantează pentru corecta aplicare a hotărârilor emise în numele său. În litigiile ce au ca obiect drepturi patrimoniale, Statul este reprezentat în instanţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dreptul de creanţă pe care reclamantul îl are împotriva statului român nu poate fi adus la îndeplinire decât prin acţiunile întreprinse în mod concordant de către cele două pârâte, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind plata despăgubirilor incumbându-le în mod solidar.
Reţine prima instanţă că, întrucât plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 84 din 11 iunie 2007 a devenit exigibilă la 10 iulie 2008, iar pârâtele nu au îndeplinit obligaţiile legale ce le incumbau prin neplată, reclamantul a fost prejudiciat, fiind îndreptăţit a fi îndestulat atât cu suma ce reprezintă creanţa cât şi cu valoarea reactualizată a acesteia, conform dobânzii BNR din 10 iulie 2008 potrivit OG nr. 9/2000, dobândă ce curge de la data exigibilităţii, 10 iulie 2008 până la data plăţii efective.
Apreciază instanţa de fond, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind sancţiunea penalizării cu 100 lei pe zi a directorului A.N.R.P., întemeiat pe dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, că obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului este atribuţia legală a Serviciului de Aplicare a Legii nr. 290/2003, constituit în cadrul pârâtei A.N.R.P., o astfel de obligaţie nu este prevăzută de lege în sarcina Directorului A.N.R.P., astfel că cererea nu este întemeiată.
Este adevărat, se arată în considerentele sentinţei recurate, că i se poate aplica o amendă în cuantum de 20% din salariul minim-brut pe economie, pe zi de întârziere, conducătorului instituţiei pârâte, însă în condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, dar în cauza de faţă temeiul de drept al acestui capăt de cerere este art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, ale cărui condiţii nu sunt îndeplinite.
Instanţa de fond, faţă de considerentele expuse, a constatat că prin neplata în termenul de 1 an, ce s-a împlinit la 10 iulie 2008, a despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 290/2003, în favoarea reclamantului, acesta a fost vătămat în drepturile sale, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea în parte a acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs D.G.F.P. Dâmboviţa, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, şi A.N.R.P.
In dezvoltarea căii de atac, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului dedus judecăţii şi a normelor legale aplicabile în materie şi a concluzionat în sensul că hotărârea nr. 158/2007 a fost emisă de Comisia Judeţeană Prahova fără respectarea prevederilor Legii nr. 290/2003, întrucât intimaţii-reclamanţi nu au depus nici un act certificat de autorităţi în susţinerea pretenţiilor lor.
La ultimul termen de judecată a recursului de faţă, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţia părţii prezente un motiv de ordine publică şi anume necompetenţa materială a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.
Susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua hotărârii care face parte integrantă din aceasta.
Analizând sentinţa atacată, în raport de motivul de ordine publică anterior arătat, de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, Înalta Curte retine următoarele:
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâţilor A.N.R.P. şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 22.886,28 lei, actualizată la data plăţii, sumă cuvenită reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza unei hotărâri emise de Comisia Judeţeană Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Aşadar, este vorba despre o acţiune în pretenţii, datorată neplăţii în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Conform alin. (3) al articolului anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la A.N.R.P., Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
In plus, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui A.N.R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Alin. (5) din articolul în discuţie precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Totodată, conform alin. (6) al articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
In aceiaşi ordine de idei, art. 17 alin. (6) din HG nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin HG nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului.
Mai precis, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.
Nu există nici o îndoială că întotdeauna competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
In litigiul de faţă, putem afirma că suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.
Ca atare, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.
In consecinţă, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul şi în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dâmboviţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Dâmboviţa, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, şi A.N.R.P. împotriva sentinţei nr. 219 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1787/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1790/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
