ICCJ. Decizia nr. 1849/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1849/2009
Dosar nr. 431/59/200.
Şedinţa publică din 31 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 17 septembrie 2008, a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL, în contradictoriu cu Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, a deciziei de impunere nr. 007578 din 14 februarie 2008 emisă de pârâtă, suspendare dispusă până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube. Astfel, instanţa de fond a menţionat că executarea imediată a deciziei contestate ar avea consecinţe grave asupra societăţii reclamante, antrenând inclusiv intrarea acesteia în incapacitate de plată şi imposibilitatea desfăşurării activităţii, reţinând că suma impusă prin actul atacat în cuantum de 595.912 lei depăşeşte cu mult profitul înregistrat de societate în anul 2007.
De asemenea, instanţa de fond a arătat că executarea actului atacat ar echivala cu acordarea posibilităţii organului fiscal de a imputa unui contribuabil plata unei sumei de bani care depăşeşte cu mult posibilităţile financiare imediate ale acestuia şi, procedând la executarea silită să împiedice accesul la justiţie al contribuabilului prin lipsirea acestuia de resurse financiare, putând provoca şi starea de insolvenţă a societăţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara,invocând în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca şi prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea încheierii atacate motivat de faptul că instanţa de fond nu avea competenţa materială de-a se pronunţa asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal menţionat, pe considerentul că la data solicitării suspendării executării deciziei de impunere nr. E 12008-007578 din 14 februarie 2008, acest act, reprezentând titlu de creanţă, a devenit, prin expirarea termenelor de plată, titlu executoriu în baza căruia a şi fost emisă somaţia nr. 1353 din 4 aprilie 2008.
În susţinerea acestui motiv a fost invocată şi Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , cu privire la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executare silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal, prin care s-a decis, în aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) C. proCod Fiscal, republicat, că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia împotriva executării silite cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căreia a fost pornită executarea, în cazul în care, pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
S-a mai arătat de către recurentă că intimata a şi formulat, pe cale separată, o contestaţie la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, astfel că are posibilitatea legală de a solicita suspendarea executării silite prin intermediul acelei căi procedurale, mai cu seamă că acţiunea în contencios administrativ, în anularea şi respectiv suspendarea deciziei de impunere a fost înregistrată la o dată ulterioară.
În fine, recurenta a criticat şi împrejurarea că excepţia de necompetenţă materială a instanţei, ca excepţie de ordine publică nu a fost examinată şi soluţionată de instanţa de fond, cu încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. de probele administrate, dar şi faţă de criticile recurentei-pârâte, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţine că nu subzistă în cauză motive de casare sau de modificare a hotărârii instanţei de fond, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, intimata-reclamantă SC L.D.T.I. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu autoritatea recurentă, anularea deciziei de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 ca şi a altor acte administrativ fiscale, respectiv a Deciziei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, nr. E 12008-007579 din 14 februarie 2008, a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată ca şi a dispoziţiei nr. 16 din 22 aprilie 2008 prin care a fost respinsă contestaţia formulată în procedura administrativă prealabilă.
Prin aceeaşi acţiune a fost solicitată, distinct, şi suspendarea actelor administrative atacate, până la soluţionarea definitivă a cauzei, fiind invocate ca temei de drept prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Examinând actele şi dovezile prezentate, instanţa de fond, luând act şi de îndeplinirea condiţiei suplimentare impuse de art. 215 C. proCod Fiscal, vizând plata cauţiunii, fixată în cauză la 10.000 lei (recipisa de consemnare la fila 107 dosar) a dispus motivat, prin încheierea din 17 septembrie 2008, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 007578 din 14 februarie 2008, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în contencios, având ca obiect anularea acestei decizii.
Înalta Curte reţine că în mod just a apreciat instanţa de fond, raportat la prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, republicată, că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cerinţele legale prevăzute, respectiv paguba iminentă şi cazul bine justificat.
Singura critică pe care recurenta a formulat-o în cauză vizează însă modalitatea în care a fost soluţionată excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată oral la termenul din 17 septembrie 2008 şi rezolvată, implicit, prin modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat cererea de suspendare cu care a fost investită. De altfel, în întâmpinarea scrisă depusă la dosar, recurenta-pârâtă, faţă de cererea reclamantei de suspendare a executării actului administrativ fiscal indicat, a solicitat respingerea acesteia pentru îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de lege.
Nu este fondată critica recurentei în sensul că instanţa de fond nu era competentă material a se pronunţa asupra suspendării executării actului contestat, întrucât, obiectul acţiunii îl reprezintă, în mod evident, verificarea legalităţii actelor administrative fiscale indicate, cauza având aşadar natura unei acţiuni de contencios administrativ şi fiscal.
Societatea reclamantă a fost supusă controlului fiscal constând în inspecţie fiscală efectuată de către consilierii din cadrul serviciului de specialitate a Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara, în conformitate cu prevederile OG nr. 92/2003, republicat, soldat cu emiterea unei decizii de impunere ce prevede plata unor obligaţii fiscale, constând în variate impozite, expres individualizate.
Împotriva acestei decizii, în acord cu dispoziţiile art. 205 şi art. 207 C. proCod Fiscal, republicat, reclamanta-intimată a formulat contestaţie, ca o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul la acţiune al celui ce se consideră lezat printr-un act administrativ fiscal, contestaţie soluţionată prin Decizia nr. 16 din 22 aprilie 2008, act administrativ fiscal care la rândul său, poate fi atacat în termen de 6 luni de la comunicare la Curtea de Apel Timişoara.
Acţiunea cu care a fost investită instanţa de fond aşadar, nu este o contestaţie la executare ci o acţiunea în verificarea legalităţii mai multor acte administrativ fiscale, emise cu respectarea procedurii prevăzute de OG nr. 92/2003, republicată.
Instanţa de fond, competentă a soluţiona acţiunea în contencios administrativ îndreptată împotriva actelor administrativ fiscale expres arătate este pe deplin competentă a se pronunţa şi asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ, apreciat ca fiind vătămător, mai cu seamă că o astfel de posibilitate este expres prevăzută şi de art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal ce prevede şi obligaţia depunerii cauţiunii, această condiţie fiind şi ea îndeplinită în cauză.
Nu sunt relevante în cauză referirile recurentei la Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, întrucât prin această decizie s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi la contestaţia împotriva unui titlu executoriu fiscal, or în cauză, după cum s-a arătat, obiectul acţiunii reclamantei-intimate este diferit.
De altfel susţinerea recurentei în sensul că reclamanta-intimată a înţeles să urmeze simultan şi calea contestaţiei la executare silită împotriva aceloraşi acte administrativ fiscale nu este susţinută de înscrisurile depuse la dosar, copia contestaţiei la executare silită demonstrând că pe această cale s-a solicitat numai anularea somaţiei nr. 1353 din 4 aprilie 2008, nu şi a actelor administrativ fiscale menţionate în acţiunea din prezenta cauză.
Reţinând aşadar, pentru cele mai sus arătate că nu este întemeiat motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara împotriva încheierii din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1842/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1867/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
