ICCJ. Decizia nr. 1872/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1872/2009
Dosar nr. 818/35/200.
Şedinţa publică din 1 aprilie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 6 noiembrie 2007, SC C.G. SRL Oradea a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea poziţiei nr. 98 anexa 77 a HG nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că bunul atestat ca aparţinând domeniului public al comunei Sînmartin, cuprins în inventar ca „parcare auto Băile felix", este proprietatea sa, potrivit HG nr. 595/1998 pentru modificarea HG nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători.
Prin sentinţa nr. 195 din 7 noiembrie 2009, pronunţată în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile tardivităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active invocate de Guvernul României. Totodată, a admis acţiunea, a respins cererea de intervenţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a dispus anularea parţială a HG nr. 970/2002 cu privire la poziţia 98 – „parcare auto Băile Felix" – din anexa 77 – „Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Sînmartin".
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a avut cunoştinţă despre adoptarea hotărârii care a fost publicată în M.Of. nr. 671 bis din 10 septembrie 2002 decât la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, emis de Guvernul României la 23 februarie 2007, acţiunea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, instanţa a constatat că reclamanta a făcut dovada vătămării sale într-un interes legitim, fiind proprietara tabulară a obiectivului comercial înscris în C.F. 2472 Sînmartin, precum şi a vocaţiei sale la cumpărare, conferite de HG nr. 3891996 şi HG nr. 505/1998, ceea ce înseamnă că are legitimare procesuală activă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanta este proprietar tabular sub B1 în C.F. 2472 Sînmartin, care a fost transnotat în C.F. 565, în timp ce imobilul este înregistrat sub nr.B26 în proprietatea Statului Român şi transferat sub nr. 253 în C.F. 565 Sînmartin
Instanţa a constatat că prin emiterea hotărârii atacate prin care bunul în litigiu a fost trecut din domeniul privat al statului în proprietatea publică a unei unităţi administrativ-teritoriale, au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998, imobilul fiind inclus fără nici o justificare în inventarul bunurilor care aparţin comunei Sînmartin.
Împotriva sentinţei au declarat recurs Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâtul Guvernul României a invocat greşita respingere a excepţiilor privind tardivitatea introducerii acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Astfel, pârâtul a arătat că reclamanta a avut cunoştinţă despre demersurile făcute de autorităţile locale pentru înscrierea imobilului în domeniul public local precum şi de emiterea hotărârii de guvern încă din anul 2000, manifestând lipsă de diligenţă prin faptul că de-abia la 30 ianuarie 2007 a formulat reclamaţie administrativă.
De altfel, s-a precizat că termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a fost depăşit, acţiunea fiind formulată la 6 noiembrie 2007, în timp ce răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat la 23 februarie 2007.
Un al doilea motiv de recurs invocat de Guvernul României priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâtul susţinând că reclamanta nu îşi poate justifica legitimitatea procesuală, numai prin simpla invocare a dispoziţiilor HG nr. 505/1998, în lipsa altor dovezi ale dreptului de proprietate.
Ambele recursuri, declarate de pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor formulează critici şi cu privire la fondul cauzei.
Astfel, s-a învederat că obiectivul comercial „parcare auto Băile Felix" a fost aprobat ca făcând parte din domeniul public al comunei, întocmit conform prevederilor Legii nr. 213/1998.
Referitor la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, recurenţii au apreciat că sentinţa nr. 811/2000 a tribunalului Bihor, înscrisă în C.F., a fost desfiinţată prin Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar încheierea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate tabulară al reclamantei a fost anulată prin hotărâre judecătorească.
Cât priveşte vocaţia reclamantei de a cumpăra obiectivul comercial în litigiu, conform HG nr. 505/1998, recurenţii au arătat că acest act normativ nu mai este aplicabil, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului.
Astfel, din interpretarea prevederilor acestei legi, rezultă că dreptul de a stabili spaţiile comerciale care urmează a fi vândute aparţine consiliului judeţean sau local, reclamanta neavând un drept real asupra imobilului aflat în domeniul public local.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise şi a se dispune casarea sentinţei, admiterea cererii de intervenţie în interesul pârâtului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea reţine în primul rând, că instanţa de fond a soluţionat corect excepţiile invocate privind tardivitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active.
Susţinerea Guvernului României în sensul că termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată curge de la data publicării actului administrativ contestat, în speţă de la 10 septembrie 2002, data publicării în M. Of. a HG nr. 970/2002 nu este întemeiată, anexele hotărârii nefiind publicate la această dată, ci ulterior şi numai la cererea autorităţilor publice interesate.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că termenul prevăzut de lege pentru formularea acţiunii în anulare curge de la data la care persoanei ce se pretinde vătămată i-au fost comunicate anexele, ori de la care a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul acestora, în cauză constatându-se că la 6 noiembrie 2007 reclamanta se afla în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Curtea reţine că a fost corect soluţionată şi cea de-a doua excepţie ridicată de Guvernul României, privind calitatea procesuală activă a reclamantei. Aceasta, pe de o parte, a invocat vătămarea dreptului său de proprietate tabulară, susţinând că este înscris în cartea funciară, iar pe de altă parte, avea şi interes legitim în clarificarea regimului juridic al imobilului în litigiu, pe aspectul dacă societatea este titulara dreptului pretins vătămat fiind necesară administrarea de probe.
Pe fondul cauzei, criticile aduse sentinţei prin cele două recursuri sunt fondate, reclamanta nefăcând dovada dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu, care să fi fost vătămat prin includerea imobilului în domeniul public al comunei Sînmartin, iar hotărârea de guvern atacată fiind emisă în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 71/1999, ce nu a fost contestată în contencios administrativ.
Din actele dosarului a rezultat că prin încheierea de C.F. nr. 4830 din 16 februarie 2006 comuna Sînmartin a fost intabulat cu titlul de cumpărare dreptul de proprietate al reclamantei asupra „parcării auto Băile Felix", în baza sentinţei civile nr. 811/2000 a Tribunalului Bihor, prin care Consiliul Local Sînmartin a fost obligat să vândă societăţii acel spaţiu comercial.
Numai că această hotărâre a fost desfiinţată prin Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, iar prin sentinţa nr. 6939/2006 a Judecătoriei Oradea s-a admis plângerea Primăriei Sînmartin şi s-a schimbat încheierea C.F. 4830/2006, în sensul că s-a respins cererea de intabulare a reclamantei pentru obiectivul comercial prevăzut la poziţia nr. 98, anexa 77, a HG nr. 970/2002.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 455/2006 a Tribunalului Bihor, prin care s-a respins apelul reclamantei şi irevocabilă prin Decizia nr. 483/2008 a Curţii de Apel Bihor prin care s-a luat act de renunţarea la judecarea recursului.
A rezultat din actele dosarului şi împrejurarea că prin încheierea nr. 8105/2007 a Tribunalului Bihor, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii având ca obiect constatarea faptului că asupra terenului nu există şi nu a existat un drept de proprietate publică şi că aparţine societăţii comerciale dreptul de proprietate asupra aceluiaşi spaţiu comercial.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că, nefăcându-se dovada existenţei dreptului recunoscut de lege al reclamantei care să fi fost vătămat prin operaţiunea de includere a imobilului în litigiu în domeniul public al comunei Sînmartin, acţiunea a fost în mod greşit admisă.
Ca atare, pentru considerentele arătate, Curtea, admiţând recursurile, va casa sentinţa atacată, va admite cererea de intervenţie accesorie şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei nr. 195/CA din 7 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal .
Casează sentinţa atacată şi pe fond admite cererea de intervenţie formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor în interesul pârâtului Guvernul României.
Respinge acţiunea formulată de SC C.G. SRL Bihor, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2009..
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1877/2009. Contencios → |
|---|
