ICCJ. Decizia nr. 1879/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1879/2009
Dosar nr. 1231/42/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 mai 2007, SC C.T.I.E.C. SRL comuna Pîrscov, judeţul Buzău (fostă SC S.I.C. SRL) a solicitat anularea deciziei nr. 221 din 17 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. şi a deciziei de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 emisă de D.G.F.P. Buzău pentru suma de 2.017.529 lei, reprezentând impozit pe profit, taxă pe valoare adăugată, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că debitele stabilite prin deciziile contestate sunt lipsite de temei legal şi că pentru perioada supusă controlului 1 ianuarie 2002 -28 februarie 2006 nu datorează sume suplimentare la bugetul statului.
Referitor la suma de 1.965.376 lei, reclamanta a susţinut că organul de control nu a avut în vedere existenţa unei greşeli de înregistrare a produselor finite în anul 2003 şi că în conformitate cu prevederile pct. 7.4 din HG nr. 859/2002 s-a procedat la corectarea valorii stocului în luna decembrie 2003.
Pentru suma de 241.048 lei, reclamanta a arătat că a beneficiat de o eşalonare la plată a datoriilor în baza OG nr. 40/2002 şi dobânda la eşalonare a fost înregistrată ca dobândă curentă potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, nefiind aplicabile prevederile art. 9 alin. (7) lit. b) din acelaşi act normativ, cum în mod eronat a procedat organul de control.
În privinţa sumelor de 670.664 lei şi de 590.768 lei reprezentând dobânzi curente aferente eşalonării la plata unor datorii în baza OG nr. 40/2002 înregistrate în anii 2004 şi 2005, reclamanta a susţinut că în mod greşit organul de inspecţie fiscală a stabilit că nu sunt deductibile fiscal în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Referitor la pierderile din exploatare în sumă de 4.195.290 lei şi în sumă de 1.180.944 lei înregistrate în 2004 şi 2005, s-a susţinut că reclamanta avea dreptul la deducerea fiscală a cheltuielilor de promovare a produsului, de reclamă şi de publicitate, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003. Pentru aceleaşi cheltuieli, reclamanta a arătat că organul de inspecţie fiscală a calculat în mod eronat taxa pe valoarea adăugată de plată la pierderea fiscală.
Reclamanta a criticat actele administrativ fiscale şi pentru anularea cheltuielilor cu provizioanele în privinţa cărora nu s-a acordat drept de deducere pe anul 2003, arătând că veniturile astfel rezultate nu au fost înregistrate ca venituri neimpozabile pe anul 2004, pentru care au fost încălcate dispoziţiile art. 20 lit. d) din Legea nr. 571/2003.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 101 din 8 aprilie 2008, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Decizia nr. 221 din 17 noiembrie 2006, Decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006, şi raportul de inspecţie fiscală nr. 1568 din 7 iunie 2006, acte pe care le-a menţinut numai în privinţa sumei de 16746,34 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar calculat pentru anii 2002-2003, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente, conform raportului de expertiză întocmit în cauză şi a obligat pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei onorariul de apărător în sumă de 25.000 lei şi onorariul de expertiză în sumă de 2000 lei.
Pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a respectat convenţia încheiată cu D.G.F.P. Buzău privind eşalonarea la plată a unor debite, înregistrând corect în contabilitate sumele stabilite, inclusiv dobânzile aferente în sumă de 21.083.129.537 ROL, pentru care beneficiază de dreptul de deducere fiscală.
De asemenea, s-a reţinut că în perioada 2003-2005, prin vânzarea producţiei, reclamanta nu a recuperat costul de producţie plus acciza şi TVA aferentă, înregistrând la data de 31 decembrie 2005 o pierdere în sumă de 745.484 lei, faţă de un profit impozabil de 1.578.424 lei stabilit de organul de inspecţie fiscală.
Referitor la suma de 1.965.376 lei, s-a reţinut că la finele exerciţiului financiar pe anul 2003 s-a impus corecţia valorii stocului de ţigarete la costul de producţie, fără accize, astfel că s-a constituit în mod legal un provizion, ca venit neimpozabil pe anul 2004, când stocul a fost vândut şi veniturile s-au regăsit în preţul de vânzare.
Pentru perioada 2004-2005, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu trebuia să înregistreze şi să reţină TVA aferentă pierderii de exploatare, astfel că nu datorează taxa respectivă şi nici dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., prin D.G.F.P. Buzău, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8, 9 şi art. 304/1 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, autoritatea pârâtă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, deoarece instanţa de fond a soluţionat cauza fără a pune în discuţie obiecţiunile aduse raportului de expertiză.
Pe fondul cauzei, recurenta a criticat soluţia de admitere în parte a acţiunii, motivând că societatea intimată a fost legal obligată la plata sumelor stabilite prin actele administrativ –fiscale deduse judecăţii.
Referitor la suma de 1.965.376 lei, înregistrată pe cheltuieli, s-a susţinut că a fost calificată ca fiind de natura provizioanelor deductibile, dat fiind că suma înregistrată eronat în contabilitate reprezintă o cheltuială fără suport legal şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorii activelor, conform dispoziţiilor pct. 4.121 din OMFP nr. 306 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu directivele europene.
Pentru dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată a obligaţiilor totale în sumă de 1.502.480 lei, recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 414/2002, art. 21 alin. (4) lit. b) şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, considerând că debitele respective sunt cheltuieli deductibile, fără a avea în vedere că reclamanta a pierdut dreptul la eşalonarea datoriilor stabilită prin convenţia nr. 169 din 7 noiembrie 2003.
Aplicarea greşită a aceloraşi dispoziţii legale a fost invocată şi în privinţa cheltuielilor de promovare a produsului, de reclamă şi de publicitate, cu motivarea că instanţa de fond le-a considerat ca fiind deductibile fiscal, deşi nu au fost efectuate în baza unui contract scris şi nu au fost înregistrate în conturile speciale destinate acestor categorii de cheltuieli, respectiv în contul 623 „cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate" şi contul 667 „cheltuieli privind discounturile acordate".
În ceea ce priveşte baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, recurenta a susţinut că intimata avea obligaţia de a include pierderea din exploatare înregistrată în anii 2004 şi 2005, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile imperative prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în materia TVA aferentă reducerilor de preţ acordate, astfel cum greşit s-a reţinut în hotărârea instanţei de fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de fond s-a întemeiat în principal pe concluziile raportului d expertiză contabilă efectuat în cauză, concluzii care au fost contestate de recurenta-pârâtă prin obiecţiunile depuse la primul termen acordat după comunicarea către părţi a unui exemplar din lucrarea de specialitate.
Deşi obiecţiunile formulate de autoritatea recurentă au fost argumentate în fapt şi în drept, cu referire expresă la fiecare din obiectivele încuviinţate pentru raportul de expertiză contabilă, se constată că au fost respinse neîntemeiat de instanţa de fond.
În Şedinţa publică din 18 martie 2008, instanţa de fond a reţinut că obiecţiunile invocate de recurenta-pârâtă reprezintă numai o enumerare a textelor de lege aplicate la întocmirea deciziilor contestate, deşi conţinutul acestora nu justifică o asemenea concluzie şi nici soluţia de respingere a lor.
Soluţionând fondul cauzei, fără lămurirea tuturor aspectelor care au fost invocate prin obiecţiunile la expertiza contabilă şi fără examinarea tuturor apărărilor formulate de autoritatea recurentă în dovedirea legalităţii actelor sale, instanţa de fond a nesocotit dreptul la apărare al acestei părţi şi nu a verificat temeinicia susţinerilor din acţiune şi a concluziilor expertului în raport de toate probatoriile administrate în cauză.
Astfel instanţa de fond a constatat că intimata-reclamantă a respectat convenţia nr. 169 din 7 noiembrie 2003 încheiată în baza OUG nr. 40/2002 pentru acordarea înlesnirilor la plată a obligaţiilor bugetare, ceea ce a avut drept consecinţă exonerarea de plata dobânzilor aferente, dar nu a examinat apărările recurentei-pârâte privind legalitatea dobânzilor de întârziere pentru debite eşalonate la plată în sumă de 21.083.029.537 ROL şi nu a verificat dacă această convenţie a rămas valabilă pe toată perioada eşalonării sau dimpotrivă, dacă au fost pierdute facilităţile acordate şi care au fost consecinţele produse cu privire la debitele restante.
Din acest motiv, se impunea să se stabilească dacă intimata-reclamantă a beneficiat de clauzele convenţiei nr. 169/2003 pentru întreaga perioadă stipulată şi în raport de efectele juridice ale convenţiei sau ale anulării acesteia şi de prevederile art. 9 din Legea nr. 414/2002 şi art. 21 din Legea nr. 571/2003 să se determine dacă erau sau nu deductibile fiscal dobânzile datorate pe perioada eşalonării la plată a obligaţiilor în sumă totală de 1.502.480 lei.
De asemenea, instanţa de fond nu a verificat pe baza documentele contabile depuse în cauză dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute în HG nr. 830/2002 pentru constituirea provizioanelor în sumă de 1.965.376 lei, precum şi condiţiile impuse prin art. 21 din Legea nr. 571/2003 pentru deducerea fiscală a cheltuielilor de natura celor de promovare a produsului, de reclamă şi de publicitate.
Aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 a fost înlăturată de instanţa de fond prin însuşirea concluziilor raportului de expertiză, dar fără stabilirea în concret a bazei de impunere pentru taxa pe valoarea adăugată în anii 2004-2005.
Pentru perioada respectivă, s-a reţinut că societatea intimată a înregistrat pierdere din exploatare, dar nu au fost avute în vedere cerinţele imperative prevăzute în materia taxei pe valoarea adăugată aferentă reducerilor de preţ acordate, pentru a se determina dacă a existat obligaţia colectării TVA aferentă sau dacă sumele respective au fost corect excluse din baza de impunere a acestei taxe.
Faţă de motivele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F., D.G.F.P. Buzău împotriva sentinţei nr. 101 din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal .
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 1877/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1880/2009. Contencios → |
---|