ICCJ. Decizia nr. 2020/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2020/2009
Dosar nr. 1509/54/2007
Şedinţa publică din 7 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 iunie 2007 în dosarul nr. 4203/63/2006 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, a fost invocată pe cale de excepţie de către petenţii P.R. şi K.V., nelegalitatea HG nr. 965 din 5 septembrie 2002.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin încheierea din 18 iunie 2007 a sesizat Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de petenţi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Craiova şi Primăria Municipiului Craiova.
În susţinerea excepţiei invocate petenţii au arătat că, din totalul suprafeţei de 1750 mp, pe care au deţinut-o în proprietate, prin dispoziţia nr. 6549/2002 le-a fost restituită suprafaţa de 296, 25 mp, deşi au formulat cererea de restituire şi a terenului de 197,98 mp aflat în continuarea primului, restul până la 1750 mp fiind afectat de construcţia de blocuri.
Au mai arătat că suprafaţa de 197,98 mp, solicitată a fi restituită în natură a fost trecută sub denumirea de strada M. în domeniul public prin HG nr. 965/2002, cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998.
A fost introdus în cauză Guvernul României, în calitate de emitent al hotărârii atacate.
Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 341 din 10 decembrie 2007 a admis excepţia invocată de reclamanţi şi a constatat nelegalitatea parţială a poziţiei nr. 572 din Anexa 2 la HG nr. 965 din 5 septembrie 2002, pentru suprafaţa de 197,98 mp.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Guvernul României şi Primarul Municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul său, Guvernul României susţine în esenţă că instanţa a dat o interpretare greşită dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, potrivit cărora aleile de acces pot fi încadrate în categoria bunurilor care aparţin domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor.
Primarul Municipiului Craiova în recursul său arată că la data formulării notificării de către petentă, respectiva stradă care asigură accesul către blocurile de locuinţe, era în domeniul public de interes local, ea fiind special creată pentru asigurarea accesului pietonal şi auto la incinta curţii blocurilor de locuinţe 48 şi 48 b.
Recursurile sunt fondate pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
HG nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Dolj, precum şi al municipiilor şi comunelor din judeţul Dolj vizată de excepţia de nelegalitate este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. 11 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Referitor la dispoziţiile legale susmenţionate, Curtea Constituţională[1] a reţinut că acestea sunt constituţionale, prin raportare la următoarele prevederi din Legea fundamentală: art. 1 alin. (5), care instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor; art.15 alin. (2), care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile; art. 16 alin. (1), care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice; art. 20 alin. (2) referitoare la principiul priorităţii tratatelor privitoare la drepturile omului, la care România este parte; art. 21 privind accesul liber la justiţie; art. 23 referitor la libertatea individuală şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată.
În procesul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluţionare este sesizat, în speţă fiind vorba de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, judecătorului naţional îi revine rolul de aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul C.E.D.O.) şi, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p.84, §26)" (C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71.525/01), §103, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
În privinţa rolului ce revine judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate), precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală, a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale, convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Astfel, Curtea reţine că dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi în practica C.E.D.O., precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, §39).
Or, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumarescu împotriva României, §62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000) iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanţare sub acest aspect, în sensul că „atunci când încălcarea acestui principiu (al securităţii raporturilor juridice – n.r.) se datorează posibilităţii de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, (...) încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a „dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie".
Validitatea argumentelor C.E.D.O. în speţa de faţă este susţinută de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut, de asemenea, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate. [Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universität Hamburg (C-216/82 pct.5 şi urm.), Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C-188/92, pct.10 şi urm.), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Accrington Beef şi alţii (C-241/95, pct.14 şi urm.), Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/95, pct.15 şi urm.), Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel şi alţii (C-408/95, pct.26 şi urm.), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/99, pct.28 şi urm.), Hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks (C-390/98, pct.109 şi urm.) şi Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03, pct. 30 şi următoarele)].
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile în discuţie din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită în timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.
În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la principiile mai sus amintite, la C.E.D.O. şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura, în speţă, aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la HG nr. 965/2002, act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr .554/2004, a cărui nelegalitate a fost invocată în cauză, pe cale de excepţie.
Pentru considerentele arătate, urmează a fi admise recursurile formulate în cauză, a se modifica sentinţa atacată în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi Primarul Municipiului Craiova, împotriva sentinţei civile nr. 341 din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a poziţiei 572 din Anexa nr. 2 la HG nr. 565 din 5 septembrie 2002.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2009.
[1] Deciziile nr.425 şi 426 din 10 aprilie 2008, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr.354 din 8 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2019/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2021/2009. Contencios → |
|---|
Vezi și alte spețe de contencios administrativ:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2020/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
