ICCJ. Decizia nr. 2525/2009. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2525/2009
Dosar nr. 7440/1/2008
Şedinţa publică din 12 mai 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 855 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acţiunea numitului T.S., în contradictoriu cu Agenţia pentru Protecţia Mediului Constanţa şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, având ca obiect: obligarea pârâtelor la prezentarea ofertelor posturilor şi a modalităţilor de ocupare a acestora, conform art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, existente pentru reclamant şi obligarea lor la plata de daune morale şi materiale în sumă de 600.000.000 lei.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul care, în combaterea excepţiei tardivităţii, a susţinut în motivele de recurs:
- că s-a adresat Tribunalului Constanţa la 24 februarie 2004, acţiunea sa fiind înregistrată în Dosarul nr. 334/2004;
- că termenul legal de contestare este de 3 ani, în conformitate cu Legea nr. 188/1999 – art. 103 şi cu C. muncii aplicabil în anul 2003 – art. 283 alin. (1) lit. c);
- că a luat cunoştinţă cu întârziere de anumite acte emise de pârâte în legătură cu Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, emisă de pârâta Agenţia de Mediu Constanţa.
Pe lângă aceste argumente legate de critica excepţiei de tardivitate, recurentul evocă şi unele împrejurări de fapt care ţin de fondul cererii sale.
Ulterior, recurentul a formulat „Precizări" la recurs, depuse la 28 martie 2008, arătând:
- că instanţa a calificat greşit cererea sa ca pe o contestaţie împotriva Deciziei nr. 6 din 23 februarie 2001 (motiv de recurs conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), situaţie în care nici nu ar fi fost competentă să soluţioneze cauza şi, cu atât mai puţin, să calculeze tardivitatea în raport cu termenul de 30 de zile de la comunicare ori cu cele de 6 luni şi un an prevăzute de Legea nr. 554/2004, o combinare a celor două tipuri de termene nefiind admisibilă;
- că în cauza de faţă a reclamat: modalitatea în care a fost prejudiciat prin nerespectarea, de către pârâte, a obligaţiilor de „a face" intuitu personae, pe care ele şi le-au asumat prin art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, precum şi prejudiciul cauzat prin fapte ulterioare emiterii deciziei;
- că existenţa unei alte judecăţi separate, pentru anularea Deciziei nr. 6 din 23 februarie 2001 şi obligarea pârâtelor la daune nu se poate confunda cu acţiunea de faţă – chiar dacă cuantumul despăgubirilor solicitate este identic – ci ar fi putut duce la discutarea, cu prioritate, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar nu la cea a tardivităţii;
- că instanţa a aplicat greşit legea (motiv de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte termenele de 6 luni şi 1 an din Legea nr. 554/2004, în realitate fiind aplicabil termenul de 3 ani, de prescripţie;
- că, în aplicarea art. 3041 C. proc. civ., cauza se impune a fi judecată sub toate aspectele, iar instanţa de fond, dacă s-ar fi considerat nelămurită asupra obiectului acţiunii, trebuia să-i solicite lămuriri reclamantului, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.;
- că, există două momente alternative de la care curge termenul de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul de la care ar fi cunoscut prejudiciul efectiv şi cel de la care ar fi trebuit să-l cunoască, iar instanţa, din oficiu, ar fi trebuit să solicite probe cu privire la acest aspect, conform art. 129 alin. 4 C. proc. civ.;
- că tardivitatea a fost stabilită prin aplicarea unor dispoziţii legale care nu erau incidente în cauză, instanţa încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii în procesul civil.
Prin Decizia civilă nr. 2094 din 23 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respins recursul ca nefondat.
3. Împotriva acestei soluţii a formulat recurentul contestaţia în anulare de faţă, invocând drept temei dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În argumentarea cererii, contestatorul susţine că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs, ci s-a referit la alte aspecte pe care nu a înţeles să le pună în discuţie în şedinţă publică şi anume exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către recurent.
Arată contestatorul că nu şi-a exercitat drepturile cu rea-credinţă, ci a încercat să-şi le afirme în adevăratul lor scop.
Consideră contestatorul că instanţa, în mod greşit, a înţeles să-l sancţioneze pentru aşa-numita atitudine procesuală oscilantă şi abuzivă, deşi pentru asemenea atitudini există sancţiuni pecuniare expres prevăzute de art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., iar nu respingerea recursului, ca sancţiune.
Contestaţia nu este întemeiată.
Instanţa de recurs a analizat, în esenţă, acele argumente care erau suficient de conturate juridic din cererea de recurs.
- cel al necompetenţei instanţei de fond, pe care l-a înlăturat constatând că în mod irevocabil s-a stabilit competenţa instanţei de contencios administrativ, aşadar şi natura pricinii.
- cel al termenului aplicabil susţinut de recurent-termenul de 3 ani din Decretul nr. 167/1958 – pe care l-a înlăturat, nu numai ca o consecinţă a calificării acţiunii chiar de către reclamant ca întemeiată pe Legea nr. 188/1999, ci şi pentru că reclamantul nici nu l-a invocat la instanţa de fond.
Aceste argumente erau singurele care puteau fi primite spre analiză, căci instanţa de recurs, referindu-se la termenul de formulare a motivelor de recurs, a reţinut şi că au fost invocate motive noi, la 27 martie 2008.
Or, chiar dacă instanţa de recurs nu le-a înlăturat expres, ea nici nu le putea analiza, fiind motive noi, formulate peste termenul de 15 zile de la comunicare sentinţei.
Acesta este motivul legal pentru care instanţa de recurs nu le-a analizat distinct.
Cu toate acestea, instanţa a făcut aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi tocmai această examinare a cauzei „sub toate aspectele" i-a permis - în limitele competenţei sale - să constate atitudinea procesuală oscilantă a reclamantului în calificarea obiectului propriei acţiuni.
În consecinţă, nu se poate constata, în prezenta cale de atac extraordinară, că instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe asupra vreuneia dintre motivele de recurs, nefiind incidente dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.S. împotriva deciziei nr. 2094 din 23 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 2537/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
