ICCJ. Decizia nr. 2560/2009. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2560/2009
Dosar nr. 716/54/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 martie 2008, reclamanta SC P.U.G. SA Craiova a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.G.F.P. a Judeţului Dolj şi A.F.P. a municipiului Craiova să se dispună anularea procesului - verbal nr. 4142 din 25 iulie 2005, a adresei nr. XX din 29 noiembrie 2005 şi a Deciziei nr. 373 din 28 decembrie 2007, precum şi obligarea pârâtelor să-i elibereze un act administrativ din care să rezulte că beneficiază de prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 26/2005 şi că pe perioada de aplicabilitate a acestui act normativ nu are datorii la bugetul de stat, fiind scutită de la plată pentru suma de 687.160 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate s-a stabilit nelegal că datorează la bugetul de stat suma de 687.160 lei, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului în cuantum de 1.410.442, 4052 lei, deşi acest debit a fost amânat la plată în vederea scutirii, în conformitate cu prevederile OUG nr. 26/2005.
Reclamanta a învederat că suma reprezentând creanţa principală a fost stinsă prin scutire la plată şi ca urmare, accesoriile acesteia nu sunt datorate, iar organele de inspecţie fiscală au aplicat greşit prevederile art. 18 alin. (7) din Legea nr. 137/2002, care nu mai erau în vigoare la data efectuării controlului.
Prin sentinţa nr. 324 din 25 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată, cu motivarea că au fost corect stabilite obligaţiile de plată pentru dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate în perioada 1 ianuarie 2004 – 30 aprilie 2005, respectiv între data pierderii înlesnirii la plată care i-a fost acordată reclamantei prin Ordinul comun nr. 73/2003 emis de A.P.A.P.S. şi respectiv, nr. 190 din 30 mai 2003 emis de M.M.S.S. şi data la care aceasta a beneficiat din nou de înlesnire, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 26/2005.
Instanţa de fond a avut în vedere că, în cazul pierderii înlesnirilor la plată pentru nerespectarea condiţiilor în care au fost acordate şi pentru a beneficia în continuare de menţinerea facilităţilor fiscale, reclamanta avea obligaţia să facă dovada achitării sumelor cuprinse în rate şi a obligaţiilor fiscale curente şi că această obligaţie a fost îndeplinită numai la data de 29 aprilie 2005, astfel că pentru plata cu întârziere a acestor debite datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din OUG nr. 26/2005.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta şi a solicitat ca în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor administrativ fiscale contestate.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a menţinut obligaţiile fiscale accesorii pentru sumele amânate la plată, considerând că acestea sunt datorate în perioada cuprinsă între data înlesnirii la plată şi data reluării facilităţilor, deşi creanţa principală în sumă de 1.410.442 lei s-a stins prin scutire, conform art. 24 C. proCod Fiscal, astfel că şi accesoriile acesteia sunt scutite la plată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată aplicarea prevederilor art. 18 şi art. 181 din Legea nr. 137/2002, cu motivarea că acestea erau abrogate la data efectuării controlului de către D.G.F.P. a judeţului Dolj. Din acest considerent, recurenta a susţinut că este lipsită de temei legal concluzia instanţei de fond, că potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 26/2005, înlesnirile de plată acordate până la data intrării în vigoare a ordonanţei respective se vor derula în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data acordării şi anume, dispoziţiile Legii nr. 137/2002.
Recurenta a învederat că în mod neîntemeiat au fost respinse concluziile expertizei de specialitate, din care rezultă că suma de 687.190 lei nu este datorată bugetului de stat, fiind calculată pentru o sumă scutită la plată şi stinsă din evidenţele fiscale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin procesul-verbal încheiat la data de 27 ianuarie 2004, organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta nu a respectat prevederile art. 2 din Ordinul comun nr. 73/2003 al A.P.A.P.S. şi nr. 190/2003 al M.M.S.S. emis în baza Legii nr. 137/2002, pentru că nu şi-a achitat obligaţiile curente la bugetul asigurărilor sociale de stat şi la bugetul asigurărilor pentru şomaj, fapt pentru care a pierdut facilităţile fiscale.
Ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 26/2005 şi pentru a beneficia din nou de menţinerea înlesnirilor la plată, reclamanta a achitat la data de 29 aprilie 2005 toate debitele restante la data de 30 aprilie 2005, atât cele eşalonate, cât şi cele curente, precum şi accesoriile datorate pentru perioada cuprinsă între data pierderii valabilităţii înlesnirilor la plată şi data reluării înlesnirii la plată.
Instanţa de fond a constatat corect legalitatea actelor administrativ fiscale întocmite de intimatele-pârâte în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din OUG nr. 26/2005, potrivit cărora în cazul pierderii înlesnirii la plată pentru nerespectarea condiţiilor în care au fost acordate şi pentru a beneficia în continuare de menţinerea facilităţilor, agenţii economici aveau obligaţia să facă dovada achitării sumelor cuprinse în rate şi a obligaţiilor fiscale cuvenite, iar pentru plata cu întârziere a ratelor se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În recurs au fost invocate neîntemeiat dispoziţiile art. 21 şi art. 24 C. proCod Fiscal, cu motivarea că nu se pot plăti accesorii pentru creanţe fiscale principale stinse prin scutire la plată, deoarece stingerea debitului principal a fost consecinţa îndeplinirii condiţiilor prevăzute în reglementarea susmenţionată, prin plata ratelor din eşalonare şi a obligaţiilor fiscale curente la data de 29 aprilie 2005.
Deşi a beneficiat de scutirea la plată, acordată potrivit art. 3 alin. (1) din OUG nr. 26/2005, recurenta a contestat fără temei aplicarea dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi text de lege, care prevăd expres că pentru plata cu întârziere a ratelor şi a obligaţiilor curente, organul fiscal competent calculează diferenţa de dobândă şi penalitatea de întârziere aferentă.
În consecinţă, pentru perioada cuprinsă între data pierderii înlesnirilor la plată şi data reluării facilităţilor, sumele propuse a fi amânate la plată sunt purtătoare de accesorii şi menţinerea înlesnirilor a fost condiţionată de plata tuturor debitelor restante la fata de 30 aprilie 2005, fără a fi prevăzută scutirea la plata accesoriilor pentru perioada de nevalabilitate a înlesnirilor la plată.
Critica recurentei privind aplicarea greşită a unui act normativ abrogat se dovedeşte a fi nefondată, întrucât dispoziţiile art. 18 şi art. 181 din Legea nr. 137/2002 au fost abrogate prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 26/2005, publicată în M. Of., Partea I nr. 296 din 8 aprilie 2005 şi în consecinţă, au fost în vigoare şi au produs efecte juridice în toată perioada pentru care au fost calculate dobânzile şi penalităţile de întârziere contestate prin acţiune.
În atare situaţie, instanţa de fond a constatat corect că dispoziţiile art. 18 şi art. 181 din Legea nr. 137/2002 au fost în vigoare atât la dataacordării înlesnirii la plată, dar şi în perioada august 2003 –aprilie 2005, în care organele fiscale au calculat obligaţii fiscale accesorii. Recurenta a recunoscut implicit aplicabilitatea acestui act normativ pentru perioada respectivă prin cererea de menţinere a înlesnirilor pentru sumele rămase de plată, începând cu data de 30 aprilie 2005, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 26/2005.
Din aceste motive, au fost întemeiat înlăturate susţinerile expertului contabil că recurenta – reclamantă nu datorează suma de 687.160 lei, cu atât mai mult cu cât acestea sunt infirmate de concluziile exprimate cu privire la celelalte obiective ale raportului de specialitate şi din care rezultă că pentru plata cu întârziere a sumelor prevăzute în Ordinul comun nr. 73/2003 şi a debitelor curente, organul fiscal competent a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.U.G. SA Craiova împotriva sentinţei civile nr. 324 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2559/2009. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2573/2009. Contencios. Conflict de... → |
|---|
