ICCJ. Decizia nr. 2796/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2796/2009
Dosar nr. 990/36/2007
Şedinţa publică din 22 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Constanţa, reclamanta A.C.V. a solicitat, în contradictoriu cu C.J.P. Constanţa, anularea Hotărârii nr. 28336 din 17 februarie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său, A.C.E., s-a născut la data de 9 aprilie 1922 în localitatea Caraci - Bulgaria fiind strămutat din Bulgaria în baza Tratatului de la Craiova, în România, împreună cu părinţii săi A.C.I. şi A.C.E. Datorită faptului că soţul ei a decedat la 12 mai 1984, în calitatea sa de soţie supravieţuitoare, aceasta consideră că beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus, în copie, următoarele înscrisuri: Hotărârea nr. 28336 din 17 februarie 2007 emisă de pârâtă, acte de stare civilă ale reclamantei, ale soţului decedat, declaraţie autentificată prin încheierea nr. 3377 din 14 iunie 2005.
Pentru elucidarea stării de fapt a fost audiat martorul A.D.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 35/ CA din 15 ianuarie 2009 Curtea de Apel Constanţa, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 28336 din 17 februarie 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, începând cu data de 1 iulie 2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că soţul defunct al reclamantei, respectiv A.C.E., a fost născut la data de 9 aprilie 1922 în localitatea Caraci - Bulgaria, din părinţi A.C.I. şi A.V.E., fiind decedat la data de 12 mai 1984.
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, defunctul soţ al reclamantei, împreună cu părinţii acestuia, au fost strămutaţi în anul 1940 din Bulgaria, în Medgidia - România, urmare Tratatului de la Craiova.
Prin urmare,instanţa de fond a constatat că soţul defunct al reclamantei se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din lege, fiind născut în anul 1922 şi strămutat în anul 1940 împreună cu familia.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.J.P. Constanţa a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta, în motivarea recursului susţine că reclamanta nu a dovedit faptul că soţul său a suferit efectiv persecuţiile prevăzute de lege.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Înscrisurile depuse la dosar, nu dovedesc strămutarea soţului reclamantei.
Simpla mutare a familiei soţului reclamantei dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Reclamanta, a încercat să dovedească calitatea de persoană refugiată a soţului prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Martorul audiat a susţinut că l-a cunoscut pe soţul reclamantei în 1960, când a venit în Medgidia, arătând că acesta îi povestea că este provenit din Bulgaria în anul 1940.
Or, simpla declaraţie a martorului din care rezultă că acesta nu cunoştea prea bine situaţia soţului reclamantei, neputând să definească unde anume, când şi din ce cauză familia acestuia a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că martorul nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţia martorului pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate, actul administrativ atacat nefiind combătut cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că soţul reclamantei se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 189/2000, în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 şi până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice care l-au determinat să se refugieze din localitatea de domiciliu.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în raport cu obiectul acţiunii, a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să suplimenteze probatoriul, pentru a se putea dovedi strămutarea soţului reclamantei.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 35/CA din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2787/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2808/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
