ICCJ. Decizia nr. 2815/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2815/2009
Dosar nr. 831/59/2008
Şedinţa publică din 22 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, reclamanta T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Arad anularea Hotărârii nr. 14 din 31 martie 2008 emisă de pârâtă, şi, totodată, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost supusă la persecuţie etnică şi rasială în perioada 17 octombrie 1940 – 23 august 1944.
Reclamanta a mai menţionat faptul că la momentul respectiv avea 2 ani, iar din cauza faptului că tatăl său a fost dus la muncă forţată, întreaga familie a resimţit toate neajunsurile provenite de pe urma legilor rasiale.
Reclamanta a mai susţinut că a fost înscrisă în Registrul de Recensământ ca „având sânge evreiesc" şi ca urmare a C.C.M. nr. 8368 din 03 septembrie 1941 toţi evreii, inclusiv copii au fost obligaţi să poarte, ca semn distinctiv, o stea cu şase colţuri, cusută pe haină, în partea dreaptă a pieptului. Totodată, autorizaţia comercială a tatălui său a fost anulată, interzicându-i-se dreptul de a profesa meseria familiei.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a depus înscrisuri.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, a admis acţiunea reclamantei, a anulat Hotărârea nr. 14 din 31 martie 2008, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi, totodată, a obligat pârâta să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 1 aprilie 2008.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta era născută la momentul la care tatăl său a fost supus la muncă obligatorie, în perioada august 1941 - august 1944, perioadă în care familia reclamantei a fost strămutată din localitatea Vânători - unde îşi desfăşurau activitatea comercială - în localitatea Arad, la bunica reclamantei.
Chiar dacă reclamanta - având vârsta de doi ani la momentul strămutării - nu a fost supusă direct unor represiuni din partea autorităţilor, instanţa de fond a considerat că această stare de fapt nu înlătură consecinţele pe care strămutarea părinţilor săi, închiderea societăţii comerciale deţinută de tatăl reclamantei şi obligarea acestuia la muncă forţată au avut-o asupra împrejurărilor în care reclamanta a fost nevoită să trăiască, din momentul naşterii sale.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.J.P. Arad a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta susţine că localitatea din care s-a mutat reclamanta era liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuţia etnică.
Recurenta mai arată că reclamanta nu a făcut dovada refugierii/strămutării pretinse, astfel cum impun prevederile art. 4 din HG nr. 127/2002 .
De asemenea, se menţionează că instanţa de fond a apreciat în mod nelegal, în absenta probelor, faptul că reclamanta „beneficiază de statutul de refugiată, dat fiind faptul că a fost afectată în mod indiscutabil prin această formă de persecutare la care au fost supuşi părinţii săi", atât timp cât din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că familia reclamantei ar fi fost strămutată, refugiată sau evacuată în mod forţat din motive etnice de către autorităţile vremii respective.
Obligarea tatălui reclamantei, H.I., la muncă forţată, potrivit adeverinţei nr. CR-737 din 23 iunie 1970 eliberată de C.M.J. Arad, nu poate conduce la concluzia că familia reclamantei a fost strămutată, refugiată sau evacuată din localitatea Vânători.
Deasemenea, faptul că societatea comercială deţinută de părinţii reclamantei în localitatea Vânători, judeţul Arad, „a fost radiată din oficiu pe data de 9 februarie 1941", astfel cum se certifică prin adeverinţa nr. C5-500 din 9 iunie 1970, eliberată de M.A.I. – F.A.S. judeţul Arad, nu înseamnă că familia reclamantei a fost refugiată, strămutată sau evacuată din localitatea Vânători, iar acest fapt a reprezentat o persecuţie din motive etnice.
Adeverinţa nr. 674 din 7 noiembrie 2007, eliberată de C.E. (M) Arad certifică faptul că numita H.B., născută în anul 1939, an în care avea domiciliul în Arad, figurează înscrisă în registrul privind recensământul locuitorilor având sânge evreiesc.
Dovada strămutării, refugierii sau evacuării nu se face în nici un caz prin deduceri, supoziţii, presupuneri, care, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, nu sunt întemeiate nici măcar pe un raţionament logic.
Dealtfel, instanţa de fond prin soluţia dată nici nu indică care ar fi perioada în care reclamanta ar fi fost refugiată, astfel că, deşi obligă comisia din cadrul C.J.P. Arad să emită hotărârea de recunoaştere a calităţii reclamantei de refugiată şi de acordare a drepturilor, instanţa de fond omite să indice în dispozitivul sentinţei intervalul de timp în care ar fi fost refugiată reclamanta.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate, iar actul administrativ atacat nu a fost combătut cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că situaţia sa se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 189/2000, în sensul că în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice.
Aşadar, înscrisurile pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Prin urmare, în raport cu obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată.
La rejudecare se va solicita reclamantei să depusă înscrisuri din care să rezulte statutul de strămutaţi sau refugiaţi al părinţilor săi sau să propună audierea martorilor care cunosc motivele şi perioada strămutării sau refugierii, localitatea în care au fost strămutaţi sau refugiaţi, cu respectarea prevederilor OUG nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000 şi Normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, cu modificările ulterioare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P. Arad, împotriva sentinţei civile nr. 303 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2812/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2825/2009. Contencios. Conflict de... → |
|---|
