ICCJ. Decizia nr. 2916/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2916/2009
Dosar nr. 689/59/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 291 din 31 octombrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul B.G. împotriva pârâţilor I.G.P.F. şi M.I.R.A., a dispus anularea deciziei de imputare nr. 307501 din 24 ianuarie 2008 emisă de pârâtul I şi Hotărârea nr. 56 din 30 mai 2008 emisă de comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul pârâtului II, a exonerat reclamantul de plata sumei de 82.223 lei imputată şi a obligat pârâţii la 6.283, 2 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamantă; totodată, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantului, de intervenientul Consiliul Teritorial al C.N.P. din I.J.P.F. timiş.
În motivarea sentinţei instanţa de fond a reţinut următoarele:
În cauza dedusă judecăţii nu s-a dovedit aplicarea faţă de reclamant a unor dispoziţii din OG nr. 121/1998 care să contravină legislaţiei specifice funcţionarului public, indiferent că acesta este statutar sau nu.
Privitor la Decizia de imputare atacată, cu nr. 307051 din 24 ianuarie 2008, instanţa constată că aceasta s-a emis pentru suma de 82.223 lei, reprezentând prejudiciul creat prin nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (1) şi (3) din OG nr. 121/1998, punctul 90 şi a prevederilor punctului 90 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 cu modificările şi completările ulterioare".
Din conţinutul Hotărârii nr. 324039 din 13 noiembrie 2008 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor rezultă că suma imputată constituie contravaloarea unor drepturi salariale acordate unor agenţi de poliţie şi pentru că acestea erau necuvenite s-a dispus, de către pârâţi, formarea unei comisii din care a făcut parte şi reclamantul, având atribuţia de a stabili valoarea pagubei, persoanele care trebuie să repare paguba şi partea de contribuţie a fiecărui beneficiar, în temeiul punctului 90 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea militarilor pentru pagube.
Constatându-se că respectiva comisie nu a emis Decizia de imputare împotriva beneficiarilor sumelor, în termen, în raport cu prevederile art. 23 alin. (1) din OG nr. 121/1998 şi ale punctului 88 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, pârâţii au dispus recuperarea sumei de 82.223 lei de la reclamant.
Potrivit afirmaţiilor reprezentantului pârâţilor, consemnate în încheierea de şedinţă din 28 octombrie 2008, nu s-a putut recupera paguba de la beneficiarii drepturilor salariale în litigiu, datorită prevederilor Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999, cu toate că termenul general de prescripţie de 3 ani faţă de respectivii beneficiari nu era împlinit la data respectivă.
Instanţa a reţinut că natura răspunderii materiale a reclamantului stabilită de pârâţi este una subsidiară şi rezultă din interpretarea prevederilor art. 272 Codul Muncii, care este aplicabil şi funcţionarilor publici, atâta timp cât în legislaţia specifică acestora nu există o reglementare contrară.
Până la momentul în care nu se dovedeşte imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care cauzat-o direct, paguba are caracter incert faţă de cel răspunzător subsidiar, deci nu poate face obiectul răspunderii materiale, lipsind certitudinea creanţei.
Raportat la acestea, instanţa a constatat că pârâţii nu au dovedit caracterul cert al prejudiciului, prevăzut de art. 270 Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii I.G.P.F. şi M.I.R.A., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
- în mod greşit s-a reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 270 şi art. 272 Codul muncii, deoarece în cazul funcţionarilor publici cu statut special (poliţişti) forma răspunderii juridice pentru prejudiciile cauzate unităţii o reprezintă răspunderea materială reglementată de Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor şi OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 78 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/ 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcţionarului public, în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului ", iar prevederile pct. 6 al art. 2 din Instrucţiunile nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor definesc caracterul cert al prejudiciului ca fiind „întinderea precis determinată în expresie valorică", contrar celor reţinute în sentinţa instanţei de fond - „până la momentul în care nu se dovedeşte imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care a cauzat-o direct, paguba are caracter incert faţă de cel răspunzător subsidiar, deci nu poate face obiectul tragerii la răspundere materială, lipsind certitudinea creanţei";
- instanţa de fond a omis aplicabilitatea în cauză a următoarelor prevederi:
- art. 25 alin. (4) din actul normativ privind răspunderea materială a militarilor „ Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată".
- art. 34 din OG nr. 121/1998 „după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen".
Mai mult, în cuprinsul pct. 176 din Instrucţiunile nr. 830/1999 este stabilit faptul că nerespectarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) din ordonanţă înlăuntrul cărora trebuie să se execute cercetarea administrativă şi să se emită Decizia de imputare duce la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.
Din interpretarea textelor normative indicate apare evident că legiuitorul a înţeles să sancţioneze atât neemiterea deciziei de imputare cât şi neemiterea deciziei de imputare în termen legal - faptă omisivă ce echivalează, ca efect practic, tot cu o neemitere a actului administrativ concretizat prin Decizia de imputare .
În ceea ce priveşte imposibilitatea recuperării pagubei de la cel care a cauzat-o direct, această inacţiune este dovedită şi justificată, pe de o parte, prin normele legale indicate cât şi prin dispoziţiile Hotărârilor administrativ jurisdicţionale anterioare aparţinând Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor nr. 59, 60 şi 61 din 14 septembrie 2007 necontestate, definitive (potrivit art. 31 alin. (4) din OG nr. 121/1998), investite cu autoritate de lucru judecat, hotărâri prin care este stabilit fără dubiu faptul că deciziile de imputare nu au fost emise în termen.
- în mod eronat a fost admisă cererea de intervenţie formulată de Consiliul Teritorial al Corpului Naţional al Poliţiştilor din I.J.P.F. Timiş, deoarece această organizaţie nu are nici un fel de competenţe în a se pronunţa asupra efectuării cercetării administrative;
- obligarea pârâţilor la 6.283,2 lei cheltuieli de judecată este excesivă în raport de complexitatea cauzei şi complexitatea prestaţiei avocatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a considerat „caracterul cert" al prejudiciului o condiţie de angajare a răspunderii poliţistului, deoarece nu există o contradicţie între legislaţia de drept comun şi legislaţia specială invocată de recurent, cu privire la necesitatea acestui element al răspunderii materiale.
Astfel, există doar deosebiri de formulare în Instrucţiunile nr. 830/1999 fiind definit prejudiciul cert ca paguba cu o „întindere precis determinată în expresie valorică". Este adevărat însă că, în considerente, instanţa de fond a folosit expresia „prejudiciu cert" şi pentru o altă condiţie a răspunderii materiale în speţă, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii contestatorului, dar acest fapt nu a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale, deoarece Decizia de imputare a fost emisă cu nerespectarea ambelor elemente.
Astfel, din înscrisurile existente la dosar a rezultat că la nivelul M.I.R.A. nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la situaţia acordării sporurilor agenţilor de sursă externă în cursul anilor 2005 şi 2006.
Prin adresa din 21 martie 2008 s-a statuat că „agenţii încadraţi din sursa externă nu sunt cursanţi, ci îndeplinesc misiuni specifice oricărui poliţist de frontieră şi trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare şi materiale legale în vigoare".
Totodată, în Nota Raport nr. 126938/2006 a Inspectoratului general chestor de poliţie se arată că agenţii de poliţie, pe perioada respectivă, trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare şi materiale în vigoare.
Prin motivele de recurs ce vizează fondul cauzei recurenţii ignoră caracterul subsidiar al răspunderii materiale a contestatorului, instanţa de fond reţinând, în mod corect, că nu s-a dovedit imposibilitatea recuperării pagubei de la beneficiarii plăţilor considerate nelegale, iar Înalta Curte constată că hotărârile Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor legat de prescripţie, invocate de recurenţi, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat prevăzută pentru hotărârile judecătoreşti.
Cu privire la calitatea procesuală a intervenientului Corpul Naţional al Poliţiştilor se reţine că acesta este persoană juridică de drept public, ce funcţionează potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin HG nr. 1305 din 20 noiembrie 2002, iar potrivit art. 49 din Legea nr. 360/2002 acesta „promovează drepturile poliţiştilor şi apără drepturile acestora".
De asemenea, este nefondat motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, deoarece numărul mare de acte şi complexitatea raporturilor juridice supuse analizei, existenţa mai multor termene de judecată, precum şi necesitatea formulării de note scrise pe multiple aspecte, justifică acordarea sumei respective (aflată în marjele legale şi supusă taxării şi impozitării).
Pentru considerentele menţionate Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de I.G.P.F. şi M.A.I. împotriva sentinţei nr. 291 din 31 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata sumei de 2.376 lei către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată prin apreciere şi cheltuieli de transport.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2908/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2932/2009. Contencios → |
|---|
