ICCJ. Decizia nr. 3084/2009. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3084/2009
Dosar nr. 1568/1/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 341 din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL Oloşag, judeţul Timiş în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş şi a dispus anularea deciziei de impunere fiscală nr. 560 din 30 martie 2007 emisă de pârâtă în baza R.I.F. nr. 1931/2007 şi Decizia nr. 479/123 din 18 iulie 2007 emisă de aceeaşi pârâtă, obligând totodată pârâta să ramburseze suma de 1.100.927 lei reprezentând T.V.A. şi majorări aferente.
A fost obligată pârâta şi la plata sumei de 58.380,25 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că din probatoriile administrate, înscrisuri şi cele două expertize efectuate în cauză (tehnică agricolă şi contabil-judiciară) a rezultat că cele două acte administrative emise de pârâtă şi atacate de reclamantă au fost date cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, pentru T.V.A. în sumă de 171.716 lei, cu majorări aferente în sumă de 13.737 lei, calculat la valoarea neamortizată a utilajului provenit din import, la data scoaterii din evidenţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 128 alin. (9) Cod fiscal şi pct. 8 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a acestuia, întrucât reclamanta a făcut dovada că utilajul a fost incendiat, incendiul fiind socotit un caz de forţă majoră, măsura de colectare a acestui T.V.A. fiind aşadar nelegală şi impunându-se anularea sa.
Privitor la obligaţia de a plăti T.V.A. în cuantum de 221.994 lei cu majorări aferente de 140.256 lei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are drept de deducere deoarece potrivit art. 64 alin. (5) din Normele de aplicare a codului fiscal „pentru importatorii care nu îndeplinesc obligaţiile de la alin. (2) – alin. (4) din art. 64 (evidenţierea taxei aferente importului în jurnalele pentru cumpărări şi cele pentru vânzări) organele fiscale competente vor aplica măsura prevăzută de art. 64 alin. (5) lit. a) din Norme", fiind un import destinat operaţiunilor cu drept de deducere.
De asemenea, reţine instanţa de fond, pentru T.V.A. în sumă de 46949 lei, cu majorări de 25475 lei, reclamanta are drept de deducere, din probatorii nerezultând că utilajele în discuţie ar fi fost înstrăinate, dimpotrivă, reclamanta a desfăşurat activităţi agricole în permanenţă.
În privinţa impunerii sumei de 17372 lei, considerată ca T.V.A. nedeductibilă, instanţa a reţinut că măsura pârâtei de a reduce T.V.A. de recuperat cu această sumă este nelegală, dat fiind că reclamanta a înregistrat corect în contabilitate facturile de achiziţie de îngrăşăminte şi a dedus corect T.V.A. de pe acestea, aplicabil fiind art. 145 alin. (1) şi (3) Cod Fiscal
Măsura pârâtei de a considera nedeductibil fiscal şi T.V.A. în sumă de 12747 lei pentru activităţi de prestări servicii constând în lucrări agricole pe lunile iunie-iulie 2008 a fost considerată, de asemeni, nelegală de instanţa de fond, la baza lucrărilor agricole stând contractele cu nr. 124 din 31 ianuarie 2005 şi 139 din 30 iunie 2005.
Privitor la T.V.A. nedeductibilă în cuantum de 21.609 lei, respinsă la rambursare, instanţa de fond reţine că măsura este nelegală numai pentru suma de 12182 lei raportată la suprafaţa de teren calamitată de 345 ha din totalul de 612 ha care face obiectul unui contract de închiriere.
Pentru T.V.A. în sumă de 42000 lei aferent unor venituri estimate la suma de 221054 lei pentru utilajele care ar fi fost date gratuit unei alte societăţi, instanţa de fond a reţinut că greşit a fost respins la rambursare, dat fiind că reclamanta a prezentat dovezi că utilajele respective au fost trimise spre reparare la SC P., astfel că nu se aplică dispoziţiile art. 66 Cod Fiscal, aşa cum pretinde pârâta.
Pentru T.V.A. în sumă de 409.225 lei calculat la valoarea de 2.153.977 lei, reprezentând valoarea unor produse ce nu au fost scoase din gestiune, figurând artificiul în sold, instanţa de fond a stabilit, de asemeni, că este o impunere care nu se poate întemeia pe dispoziţiile art. 128 alin. (3) Cod Fiscal, documentele verificate de pârâtă neevidenţiind un minus la inventar, practic fiind vorba doar de o eroare de înregistrare în contabilitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, pârâta D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocat motivul de modificare al sentinţei prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, prin motivele de recurs formulate că în mod eronat instanţa de fond s-a sprijinit în pronunţarea soluţiei pe expertiza contabilă întocmită în cauză, în pofida faptului că au fost formulate obiecţiuni la această expertiză, expertul bazându-se pe acte şi documente ce nu au fost prezentate organelor de control fiscal.
Astfel, susţine recurenta-pârâtă, mai multe utilaje agricole achiziţionate din import de către intimata-reclamantă nu au fost folosite pentru desfăşurarea activităţii productive agricole, iar două dintre acestea nu au fost scăzute din gestiunea societăţii, deşi nu mai existau fizic, societatea pretinzând că au fost distruse într-un incendiu dar nu a prezentat acte doveditoare decât ulterior în timpul judecării cauzei.
În mod corect, susţine recurenta-pârâtă, organele de control au constatat că mai multe bunuri importate pentru care s-a obţinut exonerarea de la plata T.V.A., la data controlului nu se aflau în posesia societăţii, ci se aflau la SC P. SRL Stancuta, ele fiind puse gratuit la dispoziţia acestei societăţi şi nu trimise la reparat, aşa cum susţine intimata-reclamantă, care nu a făcut nici un demers să le fie restituite nici chiar în perioada controlului.
Dat fiind că intimata-reclamantă deţine 5 % din capitalul social al SC P.A. SRL, organele de control au considerat că între cele două societăţi a existat de fapt un contract de închiriere de utilaje.
Pentru prestările de servicii, susţine recurenta-pârâtă organele de control în mod corect au considerat T.V.A.-ul aferent nedeductibil, documente noi care să infirme acest lucru fiind prezentate ulterior expertului, iar pentru suprafaţa de teren închiriată de 612 ha teren, intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative din care să reiasă calamitatea pe acest teren, expertul constând acest lucru numai în baza unor documente depuse de societate.
De asemenea, susţine recurenta-pârâtă, societatea reclamantă a înregistrat minusuri în gestiune pe care însă nu le-a înregistrat în contabilitate, iar cheltuielile aferente acestor pierderi reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal, instanţa în mod eronat considerând că este vorba despre o simplă eroare de înregistrare în contabilitate a sumei de 2.153.975 lei.
Recurenta-pârâtă concluzionează că societatea reclamantă a încălcat în mod repetat prevederile Legii nr. 571/2003, republicată şi completată, privind Codul fiscal, fapt pentru care i-au fost respinse la rambursare sumele solicitate.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta-intimată.
Intimata-reclamantă SC C.D. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
În primul rând, este de observat că recurenta-pârâtă nu a invocat în cererea de recurs nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie care a stat la baza hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, aceasta reluând de fapt susţinerile formulate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond şi concluzionând la modul general că societatea reclamantă a încălcat prevederile Legii nr. 571/2003, republicată şi completată privind Codul fiscal, în mod repetat, ceea ce a impus respingerea cererii de rambursare a T.V.A.
Susţine recurenta-pârâtă că în mod greşit instanţa de judecată, la fond, a luat în calcul la pronunţarea soluţiei constatările expertului contabil, expertiză la care a formulat obiecţiuni, pe care instanţa de judecată nu le-a luat în considerare.
Critica, sub acest aspect, nu este întemeiată, deoarece expertul contabil a răspuns la obiecţiunile formulate, fiind depus la instanţa de judecată la 20 octombrie 2008, prin acesta fiind reanalizat fiecare aspect solicitat de recurenta-pârâtă.
Faptul că instanţa de judecată şi-a motivat soluţia şi pe constatările celor două expertize, financiar-contabilă şi agricolă, nu poate fi imputat instanţei de judecată, proba astfel solicitată fiind concludentă şi pertinentă cauzei, elucidând unele probleme de specialitate pentru care instanţa nu posedă cunoştinţele necesare.
De asemeni, faptul că instanţa de judecată a avut în vedere şi noile probe aduse în faţa instanţei de judecată de către intimata-reclamantă pentru a-şi dovedi susţinerile din acţiune, nu poate constitui o critică întemeiată privind soluţia pronunţată, instanţa de fond având obligaţia de a analiza ansamblul tuturor probelor administrate de părţi pe timpul judecării procesului.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că în raport de probele administrate cu acte şi expertize, intimata-reclamantă a dovedit că utilajele provenite din import au fost utilizate în scopul realizării obiectului de activitate încă din anul 2004 până în luna august 2006, când s-a produs incendiul, acesta fiind dovedit cu documente oficiale emise de I.J.P.J. Timiş – Poliţia Municipiului Lugoj şi de I.P.S.U.B.J. Timiş şi anume Procesul verbal de intervenţie nr. 25 din 24 iunie 2006, utilajul fiind distrus în proporţie de 98 %, fiind îndeplinite cerinţele textului de lege, art. 128 alin. (9) Cod Fiscal şi pct. 8 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a acestuia care prevăd că „nu constituie livrare de bunuri în sensul alin. 1) lit. a) bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră".
În mod corect a reţinut instanţa de fond şi faptul că sunt netemeinice susţinerile recurentei pârâte referitoare la faptul că mai multe bunuri importate nu se aflau în posesia societăţii.
Intimata-reclamantă a dovedit că utilajele se aflau la SC P.A. pentru reparaţii, depunând contractele de service încheiate cu societatea prestatoare şi probând achitarea preţului pentru aceste reparaţii - (Anexa 1 dosar fond), precum şi facturile de transport care demonstrează efectuarea transportului utilajelor dus-întors la reparat.
Aşa cum bine a reţinut instanţa de fond la dosar nu au existat dovezi privind înstrăinarea acestor utilaje, astfel că simpla lipsă a acestora nu denotă inexistenţa lor.
Sunt netemeinice susţinerile recurentei-pârâte şi cu privire la faptul că intimata-reclamantă nu posedă facturi de prestări servicii, fapt pentru care s-a considerat nedeductibilă fiscal pentru activitatea de prestări de servicii, suma de 12747 lei, deoarece la dosar s-au depus cele două contracte – nr. 124 din 31 mai 2005 şi nr. 139 din 30 iunie 2005, încheiate cu SC V. SRL, ce au stat la baza lucrărilor agricole, iar prestaţia de servicii de discuit teren agricol este în strânsă legătură cu activitatea agricolă pentru care societatea reclamantă este autorizată, potrivit constatărilor expertizei agricole.
Cât priveşte susţinerea pârâtei, cum că factura emisă de SC D.A. SRL pentru servicii agricole de discuire nu conţine numărul contractului de prestări servicii, instanţa de fond a constatat în mod corect că este vorba doar despre o eroare materială, data intrării în vigoare a contractului fiind aceea de 22 mai 2005, potrivit convenţiei părţilor iar nu 22 aprilie 2004, de vreme ce contractul a fost încheiat şi semnat la 5 aprilie 2004, iar dreptul de deducere, conform art. 145 alin. (1) Cod Fiscal, ia naştere din momentul în care T.V.A. deductibilă devine exigibilă, în speţă de la data emiterii facturii 24 mai 2004.
Recurenta-pârâtă critică sentinţa şi sub aspectul reţinerii eronate de către instanţă a faptului că intimata-reclamantă beneficiază de dreptul de deducere T.V.A. pentru cele 345 ha calamitate.
Proba elocventă în acest sens o constituie raportul de expertiză agricolă, care analizând documentele puse la dispoziţie a constatat în mod legal şi corect că suprafaţa calamitată a fost de 345 ha din totalul de 612 ha, cele mai multe documente provenind de la P. Sacu.
În fine, neîntemeiate sunt şi criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că „societatea a înregistrat minusuri în gestiune pe care nu le-a înregistrat", iar instanţa a înlăturat această susţinere bazându-se pe înscrisurile depuse la dosar şi pe expertiza contabilă efectuată în cauză.
Instanţa de fond, contrar celor susţinute de recurentă, a procedat în mod corect deoarece recurenta-pârâtă nu a dovedit că pierderile invocate reprezintă minusuri în gestiune şi nu a ţinut cont că în realitate era vorba de o simplă eroare de înregistrare în contabilitate, aspect susţinut şi în raportul de expertiză de către specialistul-expert contabil.
Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, susţinută de probatoriul amplu administrat în cauză, astfel încât recursul declarat de D.G.F.P. Timiş se priveşte ca nefondat şi urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să fie respins.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în sumă de 400 lei, onorariu de avocat, cuantumul acestuia fiind reapreciat, potrivit alin. 3) art. 274 C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 341 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurent la plata cheltuielilor de judecată, prin apreciere, către intimata-reclamantă în valoare de 4000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3045/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3148/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
