ICCJ. Decizia nr. 353/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 353/2009
Dosar nr. 1466/57/2007
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 44/F/CA din 19 martie 2008 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a interesului reclamantei invocate de pârâtul M.A.D.R.; a respins şi acţiunea, având ca obiect anularea contractului din 30 noiembrie 2000 de gestiune a fondului de vânătoare nr. 25 Cricău, formulată de reclamanta A.V.P.S. Iezer Alba, împotriva pârâţilor M.A.D.R. şi A.J.V.P.S. Alba, ca nefondată, obligând totodată pe reclamantă să plătească pârâtei A.J.V.P.S. Alba suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu privire la cele două excepţii, Curtea de Apel a reţinut că prin încheierea contractelor de concesiune între reclamantă şi proprietarii terenurilor pe care este constituit fondul de vânătoare nr. 23 (fost 25) Cricău, aceasta îşi justifică atât calitatea procesuală, cât şi interesul în cauza de faţă.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 407/2006 pentru a beneficia de atribuirea directă a fondului de vânătoare, câtă vreme Primăria Cricău are în proprietate cel mult 20% din terenul aferent fondului de vânătoare, restul aparţinând unor proprietari neasociaţi (cu sau fără acte de proprietate), fiind composesorat ori pădure a statului, cu privire la care primăria nu are putere de dispoziţie.
Sub un alt aspect, Curtea de Apel a mai arătat că potrivit art. 58 alin. (4) din acelaşi act normativ, contractele de gestionare a fondului de vânătoare existente la data intrării în vigoare a legii rămân valabile până la încetarea raporturilor contractuale şi între pârâţi s-a încheiat un astfel de contract la data de 27 noiembrie 2000, cu valabilitate până la data de 27 noiembrie 2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta A.V.P.S. Iezer Alba, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
1. Instanţa de fond a ignorat faptul că M.A.P.P.M., parte în contractul încheiat cu A.J.V.P.S. Alba, a fost „exonerat" de gestionarea pădurilor şi a fondurilor de vânătoare în favoarea pârâtului M.A.D.R. În aceste condiţii, consideră recurenta, contractul în discuţie a încetat de drept, fiind încheiat între părţi care, între timp, nu mai există.
2. În mod cu totul nelegal actul adiţional la contractul de gestionare încheiat între M.A.D.R.şi A.J.V.P.S. Alba a fost semnat după data de 15 septembrie 2007 şi fără acordul expres al proprietarilor acestor terenuri.
3. Curtea de Apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 407/2006, ignorând faptul că prin încheierea contractelor de concesiune deţine 100% din terenurile ce se suprapun fondului de vânătoare Cricău, fiind îndreptăţită la atribuirea directă a cestuia.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul M.A.D.R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că soluţia instanţei de fond este legală, câtă vreme la data formulării de către recurentă a cererii de atribuire directă a fondului de vânătoare nr. 23 Cricău, 15 septembrie 2007, exista pentru acelaşi fond un alt contract de gestionare, legal încheiat în baza Legii nr. 103/1996, cu valabilitate până în noiembrie 2010.
Referitor la condiţiile cerute de legea nouă, nr. 407/2006, pentru a beneficia de atribuire directă, intimatul a afirmat că prima instanţă a stabilit în mod corect că recurenta nu le îndeplineşte.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi conform art. 305 C. proc. civ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Prin contractul încheiat la data de 27 noiembrie 2000 între M.A.P.P.M. şi A.J.V.P.S. Alba, în calitate de administrator, respectiv gestionar, s-a atribuit gestiunea fondului de vânătoare nr. 25 denumit Cricău (potrivit art. 3), în temeiul Legii nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi protecţiei vânatului, intimatei pârâte A.J.V.P.S. Alba.
Acest contract a fost înregistrat la M.A.P.P.M. în 30 noiembrie 2000.
Potrivit art. 8 din convenţia părţilor: „Prezentul contract se încheie pe o perioadă de 10 ani, respectiv de la 27 noiembrie 2000 la 27 noiembrie 2010".
În timpul derulării acestui contract, la data de 15 septembrie 2007, recurenta a trimis intimatului M.A.D.R. o cerere de atribuire directă a aceluiaşi fond de vânătoare, invocând prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) din noua lege a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006. Această cerere, înregistrată la autoritatea publică sub nr. 56878 din 24 septembrie 2007 a primit o rezolvare nefavorabilă recurentei, comunicată prin adresa nr. 248596 din 3 octombrie 2007, ce a fost motivată tocmai pe considerentul preexistenţei contractului de atribuire a gestiunii fondului de vânătoare anterior examinat.
Ca urmare, recurenta reclamantă a dedus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ contractul încheiat între intimaţii-pârâţi, solicitând anularea acestuia.
Cauza acţiunii s-a fundamentat, în principal, pe împrejurarea că după data încheierii contractului s-a schimbat titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor şi noii proprietari au încheiat contracte de concesiune cu recurenta, ceea ce, în opinia sa, ar obliga autoritatea publică să îi atribuie gestiunea fondului de vânătoare în baza art. 8 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 407/2006.
Verificând condiţiile în care a fost încheiat contractul de atribuire a gestiunii fondului de vânătoare din 27 noiembrie 2000, precum şi modul de derulare a acestuia, din perspectiva schimbării cadrului legislativ prin adoptarea Legii nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, Înalta Curte constată că niciuna dintre cauzele de ineficienţă indicate de recurentă, respectiv: nulitatea absolută, caducitatea ori constatarea încetării de drept a efectelor contractului, nu se regăseşte în speţă.
Contractul analizat a fost încheiat sub imperiul Legii nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi protecţiei vânatului, potrivit căreia „vânatul este bun public de interes naţional" [art. 2 alin. (2)] iar „fondul cinegetic al României se compune din unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, constituite pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar" (…) [art. 3 alin. (1)].
1. În cuprinsul acestui prim motiv de recurs se susţine teza potrivit căreia reorganizările la care a fost supus M.A.P.P.M. ar afecta convenţia semnată în anul 2000, întrucât domeniul silvic se află în prezent în administrarea M.A.P.D.R.
Această afirmaţie este complet lipsită de suport legal.
Atât din perspectiva art. 4 din Legea nr. 103/1996, cât şi potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, competenţa atribuirii gestiunii fondului de vânătoare revine autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Necontestat, la data încheierii contractului, competenţa aparţinea M.A.P.P.M., după cum în prezent aparţine M.A.P.D.R.
Împrejurarea că, în timp, domeniul silviculturii a intrat în sfera de competenţă a diverselor ministere este complet nerelevantă, câtă vreme contractul a fost încheiat de autoritatea publică centrală cu atribuţii în domeniu şi, ulterior, efectele contractului s-au produs numai în raport cu ministerul de resort care a dobândit calitatea de „administrator al fondului cinegetic al României" prin efectul legii.
2. Actul adiţional la care face referire recurenta, din 30 noiembrie 2007, s-a încheiat, într-adevăr, ulterior demarării procedurii administrative în cauza de faţă, dar acest fapt nu determină în niciun mod ineficacitatea contractului din 2000.
Deşi recurenta prezumă intenţia de fraudă a părţilor contractante, din niciun element intrinsec ori extrinsec voinţei lor nu se poate deduce o atare concluzie.
Dimpotrivă, prin majorarea tarifului de gestionare prevăzut la art. 9 din contract de la suma de 5.484.000 lei (rol) la 973 euro, se crează un avantaj, substanţial atât pentru proprietarii terenurilor incluse în fondurile de vânătoare dar şi pentru Bugetul de stat şi Fondul pentru mediu.
Referitor la susţinerea că actul adiţional nu a fost semnat şi de către proprietarii terenurilor, Înalta Curte observă că aceştia, nefiind parte contractantă, nu pot interveni în raporturile create între intimaţii-pârâţi.
Legea nr. 407/2006 modificată şi completată instituie dreptul acestor persoane de a beneficia de 81% din tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare [art. 15 alin. (1) lit. a)], ceea ce, corelativ, le conferă şi dreptul de a acţiona pe cale judiciară în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de către gestionar, dar, în speţa de faţă, o astfel de situaţie nu se regăseşte.
3. Cum nu a putut fi identificată nicio cauză de ineficacitate a contractului din 2000 încheiat între intimaţii-pârâţi şi cum, potrivit art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 modificată şi completată: „contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale", rezultă că a devenit de prisos examinarea celui de-al treilea motiv de recurs, privitor la interpretarea pe care fondul a dat-o dispoziţiilor cuprinse în art. 8 alin. (1) lit. A.a) din acelaşi act normativ.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că şi în această privinţă hotărârea Curţii de Apel este legală.
Într-adevăr, potrivit acestui text administratorul atribuie direct „fondurile de vânătoare pe care proprietarii, persoane fizice sau juridice, au în proprietate o suprafaţă de teren care reprezintă minimum 51% din suprafaţa fiecărui fond de vânătoare, individual sau într-o asociaţie constituită în acest scop (…)".
Or, deşi susţine că a încheiat contracte de concesiune pentru întreaga suprafaţă de teren („100%") ce face parte din fondul de vânătoare nr. 23 Cricău, niciunul dintre proprietari nu are 51% din suprafaţa fondului şi nici nu s-a constituit o asociaţie în scopul cerut de legiuitor.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.P.S. Iezer Alba împotriva sentinţei nr. 44/F/CA/2008 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 349/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 44/2009. Contencios → |
|---|
