ICCJ. Decizia nr. 3916/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3916/2009
Dosar nr. 1141/40/2009
Şedinţa publică din 25 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 134 din 29 iunie 2009, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006, raportat la art. 1 şi art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005, invocată de reclamanta D.L. în contradictoriu cu pârâtul G.R., constatând nelegalitatea dispoziţiilor menţionate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 2 din HG nr. 1825/2005, care au aprobat iniţial normele metodologice de punere în aplicare a OUG nr. 148/2005, preluate ulterior în art. 3 din HG nr. 1025/2006, privind punerea în aplicare a aceleiaşi ordonanţe, sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copiii vii, completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia au fost date şi creează o discriminare între persoane aflate într-o situaţie identică, fără nicio justificare obiectivă.
Cu privire la Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 a Curţii Constituţionale, invocată de pârât în apărarea sa, instanţa a reţinut că aceasta contravine prevederilor art. 2 pct. 1 din D.U.D.O., potrivit cărora exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, precum şi celor ale art. 29 pct. 2, în conformitate cu care, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii şi frustrării generale.
Pârâtul G.R. a declarat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prima critică exprimată în calea de atac se referă la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, sens în care G.R. a arătat că în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu şi actele administrativ-normative.
Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că HG nr. 1025/2006 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. III din OUG nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi al Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copiii.
A mai arătat că la elaborarea hotărârii de guvern au fost respectate normele de tehnică legislativă şi că soluţia primei instanţe este nelegală, pentru că definiţia dată naşterii în normele metodologice aprobate prin HG nr. 1025/2006 a fost preluată din dicţionarul explicativ al limbii române.
În opinia recurentului-pârât, OUG nr. 148/2005a prevăzut acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul copiilor rezultaţi în urma naşterii, idee care se desprinde şi din Decizia nr. 937din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din actul normativ menţionat.
Măsurile de protecţie socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost adoptată HG nr. 1025/2006 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu ocrotirea copilului, care se asigură prin alte mijloace, cum ar fi acordarea alocaţiei de stat pentru copiii.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Curtea de apel a fost învestită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o excepţie de nelegalitate având ca obiect dispoziţiile art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare.
Natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a HG nr. 1025/2006 nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, la această concluzie ajungând Curtea printr-o interpretare logică, sistematică şi istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004.
Evoluţia în timp a actualei legi a contenciosului administrativ şi însăşi terminologia uzitată în textele ce reglementează excepţia de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenţei legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor.
Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal şi abstract.
În fine, nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.
Interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte reţine că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-şi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (C.E.D.O., Cauza S.T. c. Regatului Unit, 1979).
În ceea ce priveşte celălalt motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză adecvată şi aprofundată a concordanţei art.3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006 cu actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost adoptată hotărârea, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Norma administrativă atacată pe calea excepţiei de nelegalitate prevede că „ prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii", cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din HG nr. 1025/2006, potrivit cărora concediul, indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul lunar se cuvin pentru fiecare dintre primele trei naşteri survenite după data de 1 ianuarie 2006 inclusiv sau, după caz, pentru primii trei copiii încredinţaţi în vederea adopţiei sau aflaţi în plasament ori sub tutelă.
Fără a face abstracţie de sensul dat cuvântului „naştere" în dicţionarul explicativ al limbii române, sens pe care G.R. l-a evocat în motivele de recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, semnificaţia juridică a noţiunii respective se impune a fi abordată în contextul normativ configurat prin OUG nr. 148/2005, prin prisma obiectului reglementării şi scopului urmărit de legiuitor.
Din această perspectivă, definiţia naşterii, ca premisă pentru acordarea indemnizaţiei, este contrară sensului prevederii cuprinse în art. 1 din OUG nr. 148/2005, în forma în vigoare la data adoptării HG nr. 1025/2006, care foloseşte sintagma de „naştere a copilului", şi creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple şi, pe de altă parte, între copiii „născuţi" şi copiii adoptaţi sau aflaţi în una dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 5 alin. (2) din OUG nr. 148/2005 (aflaţi în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă prevedea că indemnizaţia lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 naşteri" sau, după caz,„pentru primii trei copii" în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2).
Nu poate fi acceptată susţinerea recurentului-pârât, în sensul că măsurile de protecţie socială prevăzute în OUG nr. 148/2005 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu protecţia copilului, pentru că o asemenea interpretare ar contraveni spiritului ordonanţei de urgenţă şi scopului urmărit de legiuitor, aşa cum pot fi ele decelate chiar din titlul şi din preambulul actului normativ în discuţie, „susţinerea familiei în vederea creşterii copilului".
Această interpretare a fost, de altfel, confirmată de evoluţia legislativă ulterioară, art. 2 din OUG nr. 148/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea cuantumului indemnizaţiei cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină generală, de tripleţi sau de multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.
Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluţie contrară celei pronunţate de instanţa de fond, având în vedere distincţiile de regim juridic între excepţia de neconstituţionalitate şi excepţia de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum şi argumentul, corect reţinut de curtea de apel, că instanţelor judiciare le revine obligaţia, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanţa acestora cu pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge recursul declarat de G.R. împotriva sentinţei civile nr. 134 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3585/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3957/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
