ICCJ. Decizia nr. 4087/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4087/2009
Dosar nr. 284/2/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 ianuarie 2009, reclamantul M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata primelor de concediu aferente anilor 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a sporului de fidelitate pe anul 2005, actualizat cu rata inflaţiei. Reclamantul a solicitat totodată, obligarea pârâtului M., în calitate de ordonator principal de credite să cuprindă în bugetul său, sumele necesare plăţii primelor de concediu şi sporului de fidelitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 900 din 4 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia sumele de bani reprezentând prima de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective. Prin aceeaşi sentinţă, curtea de apel a respins ca prescris, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sporului de fidelitate pe anul 2005, şi ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea M. să cuprindă în bugetul său sumele necesare plăţii drepturilor solicitate şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 300 de lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 37 pct. 2 din OG nr. 38/2003, poliţiştii au dreptul la plecarea în concediu de odihnă, la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară, iar potrivit art. 6 al aceluiaşi act normativ, poliţiştii au dreptul la sporul de fidelitate, în cazul desfăşurării activităţii în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual.
Aceste prevederi au fost suspendate succesiv până la 31 decembrie 2006, în cazul primei de concediu, şi până la 31 decembrie 2005, în cazul sporului de fidelitate, reclamantul fiind astfel în măsură să solicite sporul de fidelitate începând cu 01 ianuarie 2006 şi prima de concediu, începând cu data de 01 ianuarie 2007.
Faţă de acest aspect, instanţa de fond a constat că faţă de data introducerii acţiunii, respectiv 10 ianuarie 2009, dreptul reclamantului de a solicita sporul de fidelitate pentru anul 2005, s-a prescris.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la plata sumelor reprezentând primei de concediu, instanţa a constatat că acesta este întemeiat, reţinând în acest sens faptul că suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un anumit termen cert şi determinat, aplicarea acestuia, neputând conduce la suprimarea definitivă a însuşii dreptului reglementat.
Cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă, instanţa a apreciat că această solicitare este întemeiată faţă de principiul echităţii şi al reparării integrale a prejudiciului suferit.
Asupra capătului de cerere privind obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor să cuprindă în bugetul său sumele necesare plăţii drepturilor solicitate, instanţa a reţinut că acest capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece obligarea pârâtului la plata sumei, îl obligă pe acesta la efectuarea tuturor demersurilor necesare punerii în executare a hotărârii instanţei.
Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de fond a reţinut că sumele achitate de reclamant cu titlu de onorariu de avocat, respectiv 3500 lei, sunt nepotrivit de mari în raport cu valoarea pricinii, complexitatea extrem de redusă a cauzei, existenţa unor litigii similare de o lungă perioadă de timp şi munca îndeplinită de avocat, respectiv numai redactarea acţiunii, acesta lipsind de la singurul termen al judecării cauzei, obligând în consecinţă pârâtul la plata unor cheltuieli de judecată în valoare de 300 de lei.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a declarat recurs, solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului privind acordarea primelor de concediu pentru perioada 2004 -2006.
În motivarea recursului său, pârâtul a susţinut, în esenţă, faptul că în cursul anului 2008, anterior cererii de chemare în judecată, intimatului-reclamant i-au fost achitate sumele reprezentate de primele de concediu pentru perioada 2004 - 2006, aspect pe care în faţa instanţei de fond instituţia pârâtă nu l-a putut dovedi, în acest sens, fiindu-i necesară o perioadă mai mare de timp în vederea efectuării verificărilor aferente, dar deşi a solicitat amânarea judecăţii, instanţa a procedat la soluţionarea pricinii încă de la primul termen de judecată.
Recurentul a criticat şi soluţia instanţei privitoare la obligarea sa la plata sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în contextul în care acţiunea este scutită de taxă de timbru, a fost soluţionată la primul termen de judecată iar formularea acesteia nu a presupus un grad mare de complexitate.
Examinând sentinţa atacată în limita aspectelor criticate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza a I-a din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu", aplicarea acestei prevederi fiind însă, suspendată succesiv în perioada 2004 - 2006.
Prin art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, s-a stabilit că personalului din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă, i se plătesc aceste drepturi în anul 2008, în mod eşalonat, în trei tranşe, respectiv în luna iunie pentru anii 2003 şi 2004 şi luna octombrie pentru anii 2005 şi 2006.
Din actele depuse de recurent la dosarul cauzei rezultă fără dubiu, faptul că intimatului-reclamant i-au fost achitate sumele reprezentând dreptul acestuia la prima de concediu, la data de 23 iunie 2008 pentru anul 2004, şi la data de 20 octombrie 2008 pentru anii 2005 şi 2006.
În aceste condiţii, pretenţiile reclamantului formulate prin cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2004 - 2006 sunt vădit nefondate, urmând astfel ca recursul declarat de pârât să fie admis. Pe cale de consecinţă, sentinţa atacată să fi modificată în tot, în sensul respingerii cererii reclamantului, ca nefondată, soluţie care, în raport cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., presupune şi înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată parţiale, stabilite în sarcina recurentului-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 900 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul M.A., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4075/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4107/2009. Contencios. Sancţiune pentru... → |
|---|
