ICCJ. Decizia nr. 4114/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4114/2009
Dosar nr.7067/2/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.S.G. şi C.P.M., obligarea la plata drepturilor băneşti, constând în suplimentul postului în procent de 25 % din valoarea de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, retroactiv de la 01 ianuarie 2004 până la 29 ianuarie 2007, perioadă în care a avut calitatea de funcţionar public.
Totodată, a solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că aplicarea art. 29 din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) după republicarea legii şi care reglementează suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2006 prin art. 44 din OUG nr. 92/2006 şi art. 48 din OG nr. 2/2006.
A apreciat reclamanta că aceste suspendări contravin prevederilor Codului Muncii, în speţă art. 38 şi 39, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. Totodată, aplicarea prevederilor prin care s-a suspendat plata celor două drepturi salariale s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale care reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă.
Reclamanta a invocat prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional la C.A.D.O.L.F.
Prin Sentinţa Civilă nr. 715 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta C.P.M., şi în consecinţă respinsă acţiunea faţă de acest pârât.
Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A.S.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că reclamanta, în calitate de funcţionar public, a avut încheiat raportul de serviciu cu pârâta A.S.G., organ de specialitate al A.P.C., cu personalitate juridică, C.P.M. având doar atribuţii de coordonare a activităţii A.S.G.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că dreptul reclamanţilor nu are un conţinut legal determinat sau determinabil.
S-a apreciat că determinarea respectivă nu este atributul instanţei de judecată şi deci, nu poate fi făcută de către aceasta potrivit criteriilor propuse unilateral de către reclamanţi.
Totodată, dreptul la cele două suplimente nu poate fi apreciat ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la C.A.D.O.L.F., întrucât în absenţa prevederilor legale de stabilire a cuantumului suplimentelor sau a criteriilor de cuantificare a acestora, bunul nu este definit şi deci, nu poate naşte speranţa legitimă de a-l obţine.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C., criticând soluţia pronunţată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta susţine că deşi prima instanţă a reţinut că potrivit prevederilor legale în componenţa salariului funcţionarului public intră cele două suplimente solicitate, a apreciat că Legea nr. 188/1999 nu precizează cuantumul acestor suplimente sau procentul aplicabil pentru calcularea lor.
Totodată, în componenţa salariilor funcţionarilor publici trebuie să se regăsească suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, acestea fiind elemente componente ale salariului de bază al funcţionarului public, fiind aplicabilă prevederea art. 37 din OG nr. 6/2007.
A mai invocat recurenta prevederile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la C.E.D.O., act normativ care face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării prin Legea nr. 30/1994.
De asemenea, neacordarea drepturilor de natură salarială prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 se circumscrie şi încălcării art. 6 din C.E.D.O.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, precum şi a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. – alin. (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referinţă, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Totodată, în raport susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranţă legitimă în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F. – M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.
Pe de altă parte, se constată că în jurisprudenţa C.E.D.O. cu referire la noţiunea de speranţă legitimă s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (K. împotriva Slovaciei, §52; C, împotriva României, §49).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că „un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare ca o pretenţie ce se poate susţine nu ar putea constitui o speranţă legitimă apărată de dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l".
De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine existenţa unei încălcări a art. 6 din C.E.D.O., sub acest aspect reţinându-se că, în speţă, a fost respectat dreptul la un proces echitabil.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C. împotriva Sentinţei Civile nr. 715 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4109/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4117/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
