ICCJ. Decizia nr. 4118/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4118/2009
Dosar nr. 43564/3/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele M.T.M., I.L.D. şi D.F. au solicitat, în contradictoriu cu Ş.N.G., obligarea la calcularea şi plata sumelor de bani reprezentând sporul pentru suplimentul postului în procent de 25 % din salariul brut de încadrare şi sporul pentru suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul brut de încadrare, cu actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data efectuării plăţilor.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că au avut statut de funcţionari publici în cadrul autorităţii pârâte, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Reclamantele au apreciat că suspendarea textului de lege menţionat încalcă art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, dreptul la cele două suplimente constituind un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă.
Prin Sentinţa Civilă nr. 3682 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal, care prin sentinţa civilă nr. 1468 din 6 aprilie 2009 a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în vederea calculării celor două suplimente este necesară existenţa unor dispoziţii legale date în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, fie guvernului.
A constatat prima instanţă că până în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi ar presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.T.M., I.L.D. şi D.F., criticând soluţia pronunţată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, s-a arătat că prevederea art. 29 alin. (1), devenit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată doar până la data de 31 decembrie 2006, textul de lege prin care a fost suspendată plata drepturilor băneşti în speţă, încălcând dispoziţiile constituţionale ce reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă.
S-a mai susţinut că norma legală de suspendare contravine prevederilor art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
Au mai apreciat recurentele că prin admiterea cererii privind drepturile băneşti solicitate nu s-ar produce o nesocotire a deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, întrucât cele două suplimente sunt deja prevăzute ca atare în Legea nr. 188/1999, instanţa nefiind în situaţia de a se substitui legiuitorului sau executivului şi de a înlocui prevederi cuprinse în acte normative.
Dreptul la cele două suplimente constituie un drept de remunerare a muncii care fac parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă, suspendarea acestui drept fiind lovită de nulitate prin prisma art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 53/2003.
Recurentele au invocat şi prevederea art. 1 din Protocolul Adiţional la C.A.D.O., apreciind că dreptul la sporurile solicitate este un drept de creanţă, prin urmare fiind un bun în sensul art. 1 din protocol.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, precum şi a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. – alin. (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici, au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamantelor suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referinţă, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Totodată, în raport cu susţinerile recurentelor, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamantele nu are o speranţă legitimă în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F. – M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamante la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.
Pe de altă parte, se constată că în jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la noţiunea de speranţă legitimă, s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor" (K. împotriva Slovaciei, §52; C. împotriva României, §49).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că „un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare ca o pretenţie ce se poate susţine nu ar putea constitui o speranţă legitimă apărată de dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l".
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.T.M., I.L.D. şi D.F. împotriva Sentinţei Civile nr. 1468 din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4117/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4122/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
