ICCJ. Decizia nr. 4223/2009. Contencios. Alte cereri. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4223/2009
Dosar nr. 3154/1/2009
Şedinţa publică din 9 octombrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, urmare a declinării judecării cauzei de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul G.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul N.E., în calitate de ministru al sănătăţii publice, solicitând să se constate refuzul acestuia de a pune în executare prevederile unor decizii definitive, irevocabile şi investite cu formula executorie ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi totodată, să fie obligat pârâtul la emiterea ordinului de numire a sa pe postul de şef de secţie medicală II din Spitalul S.M.
Reclamantul a mai arătat că M.S.P., prin reprezentanţii săi, miniştrii în funcţiune din 2002 şi până în prezent, a refuzat să pună în executare Deciziile Curţii Supreme de Justiţie nr. 1861/2002, nr. 3206/2003, nr. 9002/2004 şi sentinţa civilă nr. 344/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care în anul 2006 a apelat la Biroul de Executori Judecătoreşti şi a început şi executarea silita împotriva M.S.P., care însă nu a condus la emiterea ordinului de numire.
Reclamantul şi-a precizat în drept cererea de chemare în judecată în sensul că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, pentru aceleaşi considerente de fapt arătate în cererea introductivă de instanţă, şi a arătat că înţelege să cheme în judecată şi Universitatea de Medicină şi farmacie C.D. prin rectorul acesteia Prof. Dr. P.F.
Prin această precizare de acţiune, reclamantul a arătat, în esenţă, că solicită să fie amendat ministrul în funcţie N.E. cu o sumă echivalentă cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea întocmai a deciziei nr. 1861/2002, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv până la numirea sa pe postul de şef de secţie medicală II la Spitalul S.M.
S-a mai solicitat obligarea aceluiaşi pârât la plata indemnizaţiilor cuvenite de la 1 octombrie 2006 şi până la data numirii efective pe post, cu precizarea că până la data de 1 octombrie 2006 cuantumul acestor indemnizaţii, în baza titlului avut, au fost plătite prin executorul judecătoresc, iar de la această dată, se înregistrează întârzieri în executarea plăţilor datorate exclusiv refuzului pârâtului N.E.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat, pe de o parte, excepţia inadmisibilităţii acţiunii arătând că pentru executarea deciziei civile nr. 1861/2002 a Înaltei Curţi reclamantul G.I.A. a declanşat procedura executării silite împotriva M.S.P., existând în curs de soluţionare un recurs la o contestaţie la executare, ce formează obiectul dosarului nr. 35061/299/2006 iar inadmisibilitatea acestei noi acţiuni este demonstrată de împrejurarea că reclamantul, în calitate de creditor, a procedat deja la executarea silită, obligaţia stabilită pe cale judecătorească fiind de altfel pronunţată în contradictoriu cu M.S.P. şi nu cu el personal.
A mai susţinut pârâtul că cererea de obligare la emiterea ordinului de şef de secţie medicală II din cadrul Spitalului S.M. este lipsită de obiect, în condiţiile în care, ţinând seama de împrejurarea că s-a impus reînfiinţarea secţiei, s-au parcurs mai multe etape, fiind deja emis potrivit legii actualmente în vigoare, ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 prin care managerul unităţii sanitare a fost obligat să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice şi să-1 numească ca şef de secţie pe reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 41 CC din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul G.I.A. astfel cum a fost precizată, a aplicat ministrului sănătăţii publice N.E. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, şi totodată, a obligat pârâţii la plata indemnizaţiei cuvenite reclamantului, de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în esenţă, că M.S.P. nu şi-a executat practic obligaţia prevăzută în Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002, chiar în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor Deciziei nr. 1861/2002, s-a emis Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007.
Potrivit acestui Ordin, pentru aplicarea Deciziei nr. 1861/2002, managerul Spitalului Clinic S.M. din Bucureşti avea obligaţia ca în maximum 30 de zile să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice a acestei unităţi. Decizia de numire a reclamantului pe postul de şef secţie medicală la Spitalul Clinic S.M. din Bucureşti se emite de către managerul unităţii în maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, potrivit aceluiaşi ordin.
Ulterior emiterii acestui Ordin, prin adresa din 19 iunie 2007 Spitalul Clinic S.M. a solicitat A.S.P.M.B. să aprobe structura Spitalului Clinic, cu menţiunea că departamentul chirurgie şi secţia medicală II vor fi închise până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii spitalului şi organizarea acestora.
Instanţa de fond, analizând succesiunea actelor administrative emise a mai constatat că practic nu a fost executată obligaţia de emitere a unui ordin de numire pe postul de medic şef de secţie a reclamantului, prin Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 ministrul sănătăţii N.E. realizând numai o transmitere a obligaţiei de emitere a deciziei de numire a d-lui conf. dr. G.I.A. pe postul de şef secţie medicală la Spitalul Clinic S.M. din Bucureşti către managerul unităţii spitaliceşti, în termen de maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, decizie care nu a fost emisă, chiar dacă a fost înfiinţată Secţia medicină internă II, închisă până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii Spitalului şi organizarea acesteia.
În concluzie, instanţa a reţinut că nici pârâtul N.E., în calitate de conducător al autorităţii pârâte M.S.P. şi nici Spitalul Clinic S.M. nu au emis ordin de numire a reclamantului pe postul de medic şef de secţie la Spitalul Clinic S.M. din Bucureşti, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a aplicat ministrului sănătăţii o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curţii Supreme Justiţie, secţia de contencios administrativ, şi a obligat pârâţii şi la plata indemnizaţiei cuvenite de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâtul N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 3932 din 5 noiembrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul N.E. a modificat, în tot, sentinţa atacată şi, în fond, a respins acţiunea reclamantului G.I.A., ca neîntemeiată.
Contrar celor arătate de instanţa de fond, Înalta Curte constată, faţă de toate probele administrate în cauză şi raportat la multitudinea actelor administrative emise pe parcursul celor 6 ani, de la pronunţarea Deciziei nr. 1861/2002 că nu se poate reţine, că pârâtul, în calitatea sa de conducător actual al autorităţii publice, este cel ce a refuzat neexecutarea, în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a hotărârilor judecătoreşti, criticile recurentului - pârât fiind primite în sensul modificării sentinţei atacate şi a respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, şi nu ca inadmisibilă, dat fiind temeiul legal diferit invocat în această cerere, faţă de cele anterioare.
A mai reţinut Înalta Curte că este fondată critica recurentului în sensul că în mod nelegal i-a fost aplicată, în baza textului de lege arătat, o amendă de 20% din salariul minim brut, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că nu ar fi emis ordinul de numire al reclamantului - intimat pe postul de medic şef de secţie la Spitalul Clinic S.M. din Bucureşti.
Împotriva deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare contestatorul G.I.A., invocând ca temei juridic prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatorul a arătat că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul mai multor greşeli materiale.
Astfel s-a apreciat că intimatul N.E. a executat în întregime dispoziţiile titlului executoriu, fără a observa că între 1 octombrie 2006 şi data emiterii deciziei de numire ca şef de secţie nu a fost numit în această funcţie, respectiv şef de secţie de secţie localizată pe etajul III, secţie care se includă Compartimentul de Îngrijire Coronarieni.
Contestatorul invocă incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a semnat Decizia în contradicţie cu o sentinţă anterioară rămasă şi aceasta definitivă şi irevocabilă.
Se arată de contestator că aceste greşeli nu sunt greşeli de judecată dar, prin importanţa lor, duc direct la o dezlegare greşită, care, în final, încalcă autoritatea lucrului judecat şi forţa obligatorie a hotărârii judecătoreşti.
În întâmpinare, intimata Universitatea de Medicină şi Farmacie C.D. solicita admiterea contestaţiei în anulare arătând că încă din anul 2002 a sprijinit solicitările profesorului G.I.A. care era de drept şef de secţie, fiind cadrul didactic cu cel mai înalt titlu universitar.
În această cale extraordinară de atac, intimatul N.E. prin întâmpinare a ridicat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, arătând că eventuala vătămare suferită de către contestator depinde de emiterea sau neemiterea unor acte normative al căror emitent este M.S.P., instituţie publică faţă de care aceste este terţ.
Mai mult, în calitate de ministru a emis Ordinul nr. 930/2007 prin care a dispus numirea contestatorului pe postul de şef secţie medicală, în conformitate cu Decizia nr. 186/2002, astfel că nu poate fi obligat la plata unei sume de bani drept amenzi sau daune rezultate din neîndeplinirea vreunei obligaţii legale.
Se arată de intimat că nu mai deţine funcţia de ministru al sănătăţii publice, astfel că cererea este lipsită de interes, neputând fi obligat la executarea unui lucru imposibil şi care nu mai ţine de competenţa sa.
Intimatul solicită respingerea contestaţiei în anulare ca nelegală şi neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., fiind formulate critici asupra fondului problemei, deşi acestea nu au făcut obiectul recursului, iar susţinerile privind „lipsa de imparţialitate" sau „incompatibilitatea" unui magistrat al instanţei supreme, nu pot constitui motive ale contestaţiei în anulare, motive care de altfel nici nu se demonstrează în cauză, întrucât nicio dispoziţie legală nu interzice unui magistrat să soluţioneze recursul doar pentru faptul că ar fi pronunţat, cu ani în urmă o hotărâre care îl viza pe contestator.
Înalta Curte constată că este nefondată contestaţia în anulare formulată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Aşadar, norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, ca de exemplu respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greşită ca netimbrat şi alte asemenea erori pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatorul invocă greşita soluţionare a recursului, prin stabilirea eronată a situaţiei de fapt, respectiv că pârâtul ar fi executat în întregime dispoziţiile titlului executoriu, sau pretinsa lipsă de imparţialitate a unui membru al completului de judecată, respectiv includerea în cadrul Secţiei medicale a Compartimentului de Îngrijire Coronarieni.
Prin urmare, contestatorul invocă greşeli de judecată sau un caz de incompatibilitate, iar nu o greşeală materială în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu este fondată contestaţia în anulare, formulată în baza art. 318 teza I C. proc. civ.
De aceea, nu se poate reţine că instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială în prezenta cauză.
Curtea subliniază, totodată, că rejudecarea unei cauze în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv principiului securităţii juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile C.E.D.O.
În definirea principiului securităţii juridice de către instanţa europeană Curtea reaminteşte hotărârea pronunţată de C.E.D.O. împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunţată în cauza SC M.I.G., publicată în M. Of., Partea I, nr. 682/9.08.2006. În această hotărâre, C.E.D.O. a precizat (în paragraful 37) „dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care era preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată la un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (cauza B., precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului în nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erori judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuia să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză care se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale imperioase impun aceasta (cauza R. împotriva Rusiei, paragraful 52).
În acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 și art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (M. contra România, şi S.P. contra România).
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. pentru admiterea contestaţiei în anulare şi, ţinând seama de imperativul respectării principiului securităţii juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa C.E.D.O. - jurisprudenţă obligatorie pentru autorităţile române - Curtea urmează a respinge prezenta contestaţie în anulare ca nefondată.
În această fază procesuală, respectiv o contestaţie în anulare, cale extraordinară de atac nu poate fi modificat cadrul procesual, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cea a lipsei de interes a intimatului N.E., nu pot fi analizate, acesta fiind parte la judecarea cauzei, în raport de care s-a pronunţat Decizia atacată.
Această soluţie se impune şi ca urmare a respingerii contestaţiei în anulare conform art. 320 C. proc. civ. şi neanalizării fondului dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de G.I.A. împotriva deciziei nr. 3932 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4214/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4283/2009. Contencios. Anulare proces verbal... → |
|---|
