ICCJ. Decizia nr. 4297/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4297/2009
Dosar nr. 4874/3/2008
Şedinţa publică din 14 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a in data de 28 decembrie 2007, reclamanţii D.V.T., G.S., B.G., I.A., S.S. si A.E.A. au chemat in judecata pe pârâţii C.S.M., Curtea de Apel Bucureşti, M.J., M.E.F. si C.N.C.D., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, sa dispună: 1. obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie si cele încasate in calitate de funcţionari publici in cadrul departamentelor economico - financiare si administrative ale celorlalte instanţe, pe perioada 1 noiembrie 2004 - 1 noiembrie 2007; 2. Obligarea pârâţilor la plata pe viitor a drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie; 3. Obligarea pârâţilor sa includă sumele datorate reclamanţilor la prima rectificare, in bugetul de stat.
În fapt, reclamanţii au afirmat ca au calitatea de funcţionari publici in cadrul departamentelor economico - financiare si administrative constituite la nivelul M.J., C.N.M. si al Curţii de Apel Bucureşti şi ca, începând cu data de 1 noiembrie 2004, au fost salarizaţi in baza OUG nr. 82/2004, anexa nr. 3 (apoi OUG nr. 92/2004, anexa nr. 3, OG nr. 2/2006, anexa nr. 3 si OG nr. 6/2007, anexa nr. 3) in timp ce funcţionarii din cadrul aceloraşi departamente constituite insa la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, au fost salarizaţi potrivit OUG nr. 82/2004, anexa nr. 1 ( apoi OUG nr. 92/2004, anexa nr. 1, OG nr. 2/2006, anexa nr. 1 si OG nr. 6/2007, anexa nr. 1), beneficiind de un salariu de baza superior.
Reclamanţii au afirmat ca instituirea a doua sisteme diferite de salarizare intre cele doua categorii de funcţionari nu se justifica, deoarece activitatea concreta depusa de aceştia are acelaşi conţinut, atribuţiile sunt identice, putându-se transfera oricând in cadrul departamentului organizat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie si ca prin aceasta s-a creat o situaţie discriminatorie cu consecinţa încălcării principiului potrivit căruia pentru o munca si o pregătire profesionala egale se impune o retribuţie identica.
Reclamanţii au mai afirmat ca discriminarea a fost constata si prin Hotărârea nr. 262/2007 a C.N.C.D.
În drept, acţiunea a fost întemeiata pe OG nr. 137/2000, Codul Muncii, Constituţia României, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Constituţionale si a C.E.D.O.
Paratul M.J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata, afirmând ca discriminarea prevăzuta de OG nr. 137/2000 nu poate veni din partea legiuitorului, ci numai din partea subiecţilor de drept, cărora li se adresează diferitele acte normative şi care vizează numai modul in care aceştia aplica actele normative si nu modul in care acestea au fost legiferate.
Acesta a mai arătat ca funcţionarii din cadrul tribunalelor si curţilor de apel se afla intr-o situaţie diferita fata de funcţionarii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, deoarece conţinutul concret al activităţii lor diferă, chiar daca atribuţiile de serviciu generice sunt identice, ca managerului economic de la nivelul instanţei supreme îi poate fi delegata calitatea de ordonator principal de credite si ca aceştia nu s-ar putea transfera in cadrul instanţei supreme ci numai in cadrul unor autorităţi sau instituţii publice din administraţia publica locala.
Prin sentinţa civilă nr. 734 din 27 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a apreciat că, în cauză, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Curţii de Apel Bucureşti, faţă de calitatea autorităţilor pârâte.
În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin încheierea din 5 iunie 2008, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii, care a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007 soluţionat la data de 3 aprilie 2008.
La data de 6 martie 2009, pârâtul M.J.L.C. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, faţă de faptul că s-a soluţionat irevocabil acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1085 din 3 aprilie 2008.
Prin Decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul şi s-a modificat în tot sentinţa civilă nr. 1085/2008, în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a anulat hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.
Cauza a fost repusă pe rol, când s-a constatat că nu mai subzistă temeiurile suspendării cauzei.
Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare, în care a invocat pentru o parte din reclamanţi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de obiect.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1681 din 16 aprilie 2009, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de obiect invocate de pârâtul C.S.M.
Totodată, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepţiile invocate de pârâtul C.S.M., instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât, deşi o parte dintre reclamanţi nu au calitatea de angajaţi – funcţionari publici în cadrul departamentului economic al C.S.M. sau că s-a renunţat la pretenţii faţă de această autoritate, nu atrage lipsa de obiect a acţiunii sau lipsa calităţii procesuale pasive faţă de acei reclamanţi, în condiţiile în care, există mai multe autorităţi pârâte.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, întrucât hotărârea nr. 262/2007 emisă de C.N.C.D. a fost anulată irevocabil prin hotărâri judecătoreşti, nu mai există temei al acţiunii reclamanţilor, nemaifiind nici vorba despre un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii D.V.T., G.S., B.G., I.A., solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul admiterii acţiunii lor astfel cum a fost formulată.
Recurenţii au susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că situaţia discriminatorie invocată nu mai există, atâta timp cât hotărârea C.N.C.D. nr. 262/2007 a fost anulată irevocabil.
S-au invocat prevederile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, jurisprudenţa C.E.D.O., precum şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 coroborat cu art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În opinia recurenţilor, situaţia discriminatorie există şi la acest moment, prin aceea că, neacordându-li-se aceleaşi drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico - financiar şi administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a instituit un tratament inegal în raport cu anumiţi funcţionari care le-au câştigat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Înalta Curte constată, din analiza cererii de chemare în judecată, că pretenţiile reclamanţilor au fost întemeiate pe existenţa unei situaţii discriminatorii rezultată din legislaţia de salarizare a funcţionarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiare şi administrative ale Curţii de Apel Bucureşti, M.J. şi C.S.M., discriminare constatată prin hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.
Aşa după cum, în mod corect a reţinut prima instanţă, prin Decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus irevocabil anularea hotărârii nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D., astfel că Înalta Curte reţine că efectele acestei hotărâri au fost desfiinţate ex tunc.
În acest context, analiza motivelor de recurs raportate la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, va fi făcută numai prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei şi invocate de părţi.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii, în calitate de funcţionari publici în cadrul departamentului economico - financiar al Curţii de Apel Bucureşti, M.J. şi C.S.M. au solicitat obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale, reprezentând diferenţa dintre salariul obţinut de reclamanţi pentru perioada 1 noiembrie 2004 – 1 noiembrie 2007 şi salariul încasat de funcţionarii publici din departamentul economico - financiar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, C.S.M. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea acţiunii, reclamanţii recunosc faptul că această diferenţiere de salarizare a fost făcută de legiuitor, prin actele normative succesive de salarizare a funcţionarilor publici, respectiv OUG nr. 192/2002 aprobată prin Legea nr. 228/2003, OUG nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005, OG nr. 2/2006, aprobată prin Legea nr. 417/2006 şi OG nr. 6/2007 aprobată prin Legea nr. 232/2007, acte prin care salarizarea reclamanţilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul departamentului economico - financiar al Curţii de Apel Bucureşti, M.J. şi C.S.M. s-a făcut în baza anexei nr. 3 din actele menţionate, în timp ce salarizarea funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, C.S.M. şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită la un nivel superior, conform anexei nr. 1 din aceleaşi acte normative.
Din economia dispoziţiilor art. 125 - art. 128 din Legea nr. 304/2004, se desprinde concluzia că acestea reprezintă o reglementare cu caracter general pentru organizarea şi funcţionarea departamentele economico - financiare din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, precum şi a atribuţiilor managerului economic, stabilind doar regulile comune de funcţionare şi organizare. Înalta Curte constată, însă, că modul uniform de organizare şi funcţionare a unor departamente care au aceeaşi denumire şi acelaşi obiect de activitate nu poate fi argumentul unic pentru a se constata că o salarizare diferită a funcţionarilor publici din aceste departamente, dar care îşi desfăşoară activitatea în diverse instituţii din cadrul sistemului judiciar, reprezintă o discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000.
Astfel, pentru a aprecia existenţa unei discriminări, instanţa este obligată să constate mai întâi existenţa unei situaţii analoage sau comparabile între categoriile de funcţionari publici din sistemul justiţiei, iar acest aspect trebuie analizat nu prin prisma unor dispoziţii cu caracter general cum sunt cele ale art. 125 - art. 128 din Legea nr. 304/2004, ci în raport cu conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu, cu complexitatea acestora şi de responsabilitatea funcţiei.
În acest context, se reţine că, spre deosebire de preşedinţii tribunalelor şi ai curţilor de apel, care au calitatea de ordonatori terţiari şi secundari de credite, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are calitatea de ordonator principal de credite, care poate fi delegată managerului economic, situaţie ce presupune şi atribuţii cu un grad de complexitate mai ridicat.
În sensul celor menţionate, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 168/1998, nr. 294/2001, nr. 20/2000, în care se stabileşte că situaţiile deosebite în care se găsesc diferite categorii de salariaţi determină soluţii diferite ale legiuitorului în ceea ce priveşte salarizarea acestora, fără ca, prin aceasta, să se încalce principiul egalităţii, principiu care nu semnifică uniformitate. Tot practica constituţională a stabilit că reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate, iar principiile egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale sau analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, instituit în baza unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine şi faptul că recurenţii nu au făcut dovada că, în mod efectiv, se află într-o situaţie identică cu funcţionarii publici din departamentul economico - financiar din cadrul instanţei supreme, în sensul prestării unei munci de valoare egală.
În aprecierea temeiniciei recursului declarat, instanţa de recurs reţine şi faptul că, prin mai multe decizii, (nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008) Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Or, atâta vreme cât dispoziţiile din actele normative cu putere de lege de salarizare, pe care le-au invocat reclamanţii, nu au fost declarate neconstituţionale, aceasta fiind singura modalitate de desfiinţare a efectelor lor, instanţa judecătorească nu putea să anuleze un asemenea act, chiar şi implicit, prin lipsirea lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile constituţionale şi la prevederile OG nr. 137/2000. Oricum, în speţă nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanţă şi anume „existenţa unui caz de discriminare în ceea ce priveşte aplicarea legii faţă de persoane care se află în situaţii analoage sau comparabile", deoarece legea s-a aplicat corect de către cei competenţi să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a stabilit modul de salarizare diferit, aspect care se contestă de către reclamanţi. Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act normativ cu putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării controlului de neconstituţionalitate, şi nu printr-o hotărâre judecătorească sau un act administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte din sfera puterii executive), cum este C.N.C.D.
Dispunând aplicarea unei prevederi legale în favoarea recurenţilor, fără ca legiuitorul să le fi prevăzut pentru această categorie de funcţionari publici, cărora, tot pe cale legislativă li se stabilise o salarizare diferită, instanţele au încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
În ceea ce priveşte celelalte argumente de recurs invocate, privind reglementările comunitare şi jurisprudenţa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că acestea nu pot fi reţinute, acestea vizând situaţii diferite de cea dedusă judecăţii.
În raport cu cele expuse, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică şi în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., se va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.V.T., G.S., B.G., I.A., împotriva sentinţei civile nr. 1681 din 16 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4285/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4300/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
