ICCJ. Decizia nr. 4500/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4500/2009
Dosar nr. 4221/1/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 200.
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În fond după casare, prin sentinţa nr. 2894 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior (C.I.G.C.C.E.) nr. 14681/2004 invocată de reclamanta Banca Comercială Română în contradictoriu cu pârâţii Banca de Export – Import a României E. SA, în nume propriu şi ca mandatară a C.I.F.G.A. şi Comitetul Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări (fost C.I.G.C.C.E.), reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că actul administrativ aflat în discuţie, astfel cum a fost modificat şi completat prin hotărârea nr. 14700/2004 nu adaugă la Legea nr. 313/2004 şi nici la Legea nr. 96/2000.
În concret, instanţa arată că art. 2 pct. 37 din Legea nr. 313/2004 se referă numai la emiterea de garanţii pentru împrumuturi, iar în cauză este vorba de garanţii pentru activitatea de export.
În plus, art. 4 din aceeaşi lege reglementează rambursarea datoriei publice guvernamentale, în ceea ce priveşte plata capitalurilor, dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate; acest text legal nu acoperă situaţia garanţiilor acordate pentru buna executare a unor prestări de servicii, lucrări, etc., aferente unor contracte externe.
În opinia primei instanţe, nu pot fi reţinute în cauză nici prevederile art. 12 şi art. 15 din legea anterior enunţată, deoarece acestea au ca obiect de reglementare obligaţiile şi execuţia garanţiilor, atunci când cel care s-a împrumutat nu poate achita „împrumutul, dobânda, comisioanele şi alte costuri, stabilite în conformitate cu condiţiile împrumutului garantat" din lipsa disponibilităţilor băneşti.
De asemenea, instanţa precizează că Legea nr. 96/2000 conţine prevederi care stipulează faptul că C.I.G.C.C.E. beneficiază de o delegare de reglementare în domeniul activităţilor desfăşurate de E. SA, în numele şi în contul statului.
Or, atâta vreme cât E. SA, nu numai că nu emite garanţii, dar le şi plăteşte, le execută, rezultă că normele în discuţie se pot referi atât la procedura de emitere a garanţiilor, cât şi la executarea acestora.
Ca atare, prima instanţă a concluzionat în sensul că actul administrativ contestat nu este nelegal şi că acesta a fost emis tocmai în executarea unor atribuţii prevăzute de lege, C.I.G.C.E.E. având atribuţia de a emite normele privind activităţile desfăşurate în numele şi în contul statului [conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 96/2000] ori activitatea de garantare cuprinde atât emiterea garanţiei, cât şi executarea ei.
Prin Decizia nr. 2292 din 29 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Banca Comercială Română împotriva sentinţei anterior indicată.
În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar reţine că soluţia pronunţată în cauză de către Curtea de Apel este corectă, întrucât Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către E. SA, în numele şi în contul statului, în scopul stimulării de obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (NI-GAR-02-II/0), aprobate prin Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior (C.I.G.C.E.E.) nr. 14681/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reconfirmate prin hotărârea nr. 14700/2004 nu adaugă la lege şi nici nu vatămă vreun drept al reclamantei recunoscut de lege.
Înalta Curte arată că legalitatea actului administrativ analizat trebuie, însă, raportată la dispoziţiile Legii nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 şi republicată, lege aplicabilă în cauză, întrucât obiectul litigiului dedus judecăţii (fondul cauzei) se referă la obligarea E. SA la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea unor scrisori de garanţie emise de Ministerul Finanţelor Publice şi a dobânzii legale aferente.
În concepţia instanţei de control judiciar, garanţiile reglementate de Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 - garanţii emise de Ministerul Finanţelor Publice, în baza Ordinului nr. 14/1995 şi preluate de E. SA, care garantează îndeplinirea unor prevederi ale contractelor de export încheiate de agenţii economici din ţară cu partenerii lor contractuali din străinătate, sunt supuse aprobării Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior şi în ceea ce priveşte procedura de executare pentru efectuarea plăţii şi nu doar pentru emiterea garanţiei, după cum susţine partea recurentă.
Stabilind în competenţa Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior faptul că acesta „aprobă" utilizarea fondurilor pentru garanţii de export de către E. SA, (a se vedea art. 12 din Legea nr. 96/2000, modificată), rezultă că legiuitorul a avut în vedere nu doar procedura de aprobare a emiterii garanţiei, ci şi executarea acesteia, conceptul de garanţie cuprinzând toate cele patru componente ale sale: emiterea, prelungirea, modificarea şi, dacă este cazul, executarea ei.
În consecinţă, instanţa de control judiciar a concluzionat în sensul că recurenta, în susţinerea excepţiei de nelegalitate, nu a făcut o analiză completă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, omiţând, cu bună-ştiinţă, de a indica acele texte de lege care instituie necesitatea aprobării executării unei garanţii referitoare la un contract extern de către C.I.G.C.E.E.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Banca Comercială Română, indicând ca temei juridic prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În cadrul contestaţiei în anulare se susţine de către contestatoare faptul că instanţa de recurs a reţinut în mod eronat conţinutul material al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, care dispune că fondurile prevăzute la art. 10 vor fi utilizate de E. SA. pentru achitarea angajamentelor asumate de aceasta, în numele şi în contul statului, conform normelor aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior (...).
Ca atare, textul legii stabileşte faptul că C.I.G.C.E.E. aprobă Norme ce reglementează activitatea E. SA, în utilizarea fondurilor prevăzute de art. 10 din aceeaşi lege, pentru achitarea angajamentelor asumate de aceasta în numele şi în contul statului, iar instanţa de recurs, prin eroare materială, percepe textul în sensul că art. 12 stabileşte competenţa de aprobare de către C.I.F.C.A. a solicitărilor de executare a garanţiilor făcute de E. SA.
Contestatoarea arată că, pe baza perceperii eronate a conţinutului textului de lege anterior menţionat, instanţa de recurs a ajuns la o concluzie greşită şi a pronunţat o soluţie nelegală.
În plus, contestatoarea precizează faptul că nu poate fi vorba despre o greşeală de judecată incipientă, ci de o veritabilă eroare materială, pe baza perceperii într-o formă eronată a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea B.E.I.R. E. SA.
De asemenea, contestatoarea a reiterat în cadrul prezentei căi extraordinare de atac criticile pe care le-a dezvoltat în cererea de recurs (a se vedea filele 13-20 dosar).
Intimata B.E.I.R.E. SA, în nume propriu şi în calitate de mandatară a Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, a formulat întâmpinare (filele 22-25 dosar) în care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, arătând în motivare, în esenţă, faptul că, prin sintagma „greşeli materiale", doctrina şi jurisprudenţa a avut în vedere acele greşeli cu caracter procedural sau confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale; în nici un caz art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. nu vizează indicarea sau modul în care instanţa a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală, deoarece în acest fel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la o rejudecare a recursului, ceea ce contravine principiilor procedurale ce guvernează căile extraordinare de atac.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prezenta contestaţie în anulare s-a fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Aşadar, norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca de exemplu, respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greşită ca netimbrat şi alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs a reţinut în mod eronat conţinutul material al art. 12 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii greşite în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2894 din 29 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal
În concepţia Înaltei Curţi, contestatorul invocă o greşeală de judecată, iar nu o greşeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte reţine faptul că susţinerile contestatoarei fac trimitere la greşeli de judecată şi de interpretare eronată a unor dispoziţii legale ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare şi nu de reformare a soluţiei atacate.
Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe textul legal mai sus indicat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.C.R. împotriva deciziei nr. 2292 din 29 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4484/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4509/2009. Contencios → |
|---|
