ICCJ. Decizia nr. 4535/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4535/2009
Dosar nr. 344/43/200.
Şedinţa publică din 22 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 115 din 21 noiembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.P., M.A. şi P.R.R., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, privind anularea Hotărârii nr. 358 din 19 iulie 2008, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele hotărârii următoarele:
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce priveşte existenţa condiţiilor prevăzute de art. 2 din OG nr. 137/2000 a reţinut că nu s-a aplicat un tratament diferit faţă de alte persoane aflate în situaţii analoage întrucât trebuie făcută distincţie între personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi cel din administraţia publică locală.
Dispoziţiile Legii nr. 138/1999 se aplica personalului militar si civil din cadrul instituţiilor prevăzute la art. 1, respectiv Ministerului Apărării, Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Serviciului Roman de Informaţii. Serviciului Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.
A mai reţinut instanţa că între Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi autorităţile administraţiei publice locale nu exista raporturi de subordonare iar în contextul art. 6 din Legea nr. 215/2001, dispoziţiile O.M.I. nr. 275/2002 nu sunt aplicabile personalului din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale (D.G.A.S.P.C. Mureş fiind subordonata Consiliului Judeţean Mureş). De altfel, arată instanţa de fond, o parte dintre angajaţi au obţinut acordarea acestui spor de dispozitiv prin hotărâri date în prima instanţa, prin care s-a acordat acest spor, nu au fost finalizate pe fond de către instanţa de recurs, (în sensul că s-au anulat ca netimbrate, etc.) obţinându-se în acest fel hotărâri favorabile angajaţilor. S-a avut în vedere practica majoritar exprimată la nivelul instanţelor din ţară, care este în sensul respingerii acestor acţiuni.
Aşadar, faptul că unele instanţe (puţine la număr) au acordat acest spor de 25% nu poate fi invocat în sprijinul existenţei unei situaţii discriminatorii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul R.P.
S-a constatat că reclamanţii nu invocă niciun motiv expres de discriminare prevăzut de lege ci menţionează doar că „s-a aplicat un tratament diferenţiat", iar în cauză nu se regăseşte niciunul din elementele obligatorii pentru a se putea constata existenţa discriminării, respectiv: un criteriu de discriminare, un drept recunoscut de lege şi un efect în sensul restrângerii sau înlăturării acestui drept.
În fine, instanţa a concluzionat că Legea nr. 138/1999 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor dat în aplicarea legii nu se aplică tuturor angajaţilor din administraţia publică locală, ci numai celor care fac parte din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, lipsind astfel elementele de comparaţie prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată.
În termen legal, împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs numai reclamantul R.P.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că nu sunt incidente prevederile art. 13 din Legea nr. 138/1999 ce reglementează indemnizaţia de dispozitiv, însuşindu-şi fără argumente soluţia Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), precum şi că în mod greşit a considerat că recurentului nu i s-a aplicat un tratament diferenţiat faţă de personalul contractual şi funcţionarii publici din cadrul Consiliul Judeţean Mureş, din cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş şi Mureş şi din cadrul Direcţiei Judeţene de Evidenţă a Persoanelor Mureş, în privinţa acordării indemnizaţiei amintite.
Recurentul a subliniat că atât autoritatea pârâtă cât şi instanţa au ignorat practica recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului – CEDO – mai exact soluţia dată în Cauza Beian împotriva României, care pune accent pe încălcarea art. 14 în conjuncţie cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca o consecinţă a existenţei unor hotărâri judecătoreşti contradictorii în aceeaşi materie.
Apărările intimatului C.N.C.D., cuprinse în întâmpinare, au pus accent pe definiţia dată de legiuitor „discriminării" (OG nr. 137/2000), pe faptul că Legea nr. 138/1999 se aplică personalului militar şi civil din cadrul instituţiilor prevăzute la art. 1 din acest act normativ şi, nu în ultimul rând, pe faptul că sesizările făcute de mai mulţi funcţionari publici din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş (printre care şi recurentul) în legătură cu indemnizaţia de dispozitiv nu pot fi considerate ca aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG nr. 137/2000 republicată.
Examinând cauza prin prisma criticilor rezumate mai înainte şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru modificarea/casarea sentinţei atacate.
Din actele dosarului reiese că:
Obiectul cererii de chemare în judecată adresate Curţii de Apel Târgu Mureş a vizat.
1) anularea Hotărârii nr. 358 din 19 iulie 2008 a C.N.C.D.;
2) constatarea aplicării discriminatorii a prevederilor art. 13 ale Legii nr. 138/1999 conform Ordinului nr. 275/2002 emis de ministrul administraţiei şi internelor (completat prin Ordinul nr. 496/2003) ce reglementează acordarea sporului de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (D.G.A.S.P.C. ) Mureş, faţă de personalul contractual din cadrul aceleiaşi instituţii, faţă de salariaţii altor direcţii judeţene de asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi faţă de salariaţii Consiliului Judeţean Mureş şi a Serviciului Public Judeţean de Evidenţă Informatizată a Persoanelor Mureş;
3) obligarea D.G.A.S.P.C. Mureş să înlăture consecinţele acestei discriminări prin plata către reclamanţi a sporului de dispozitiv.
Prin Hotărârea nr. 358 din 19 iulie 2008 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că sesizările în legătură discriminarea între personalul care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice care nu beneficiază şi cel care beneficiază de indemnizaţia de dispozitiv nu pot fi reţinute aspecte care intră sub incidenţa art. 2 din OG nr. 137/2000 (republicată), privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Soluţia pronunţată de Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş este corectă şi în acord cu dispoziţiile legale incidente în materia discriminării – OUG nr. 137/2000 republicată şi modificată.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat în domeniul discriminării, a examinat sesizarea petenţilor - reclamanţi din perspectiva prevederilor art. 2 din actul normativ enunţat mai înainte, hotărând că nu intră sub incidenţa acestuia.
Atât intimatul-pârât cât şi instanţa de judecată cu ocazia verificării legalităţii Hotărârii contestate, au avut în vedere prezumtiva discriminare sub toate faţetele prezentate de petenţi, concluzionând că acestea nu pot constitui argumente de ordin juridic pentru a se reţine existenţa vreunei discriminări aşa cum este aceasta definită de legiuitor prin art. 2 din OG nr. 137/2000.
În concret, în cauză nu există un criteriu de discriminare, un drept recunoscut de lege şi un efect în sensul restrângerii sau înlăturării acestui drept.
Legea nr. 138/1999 determină prin art. 1 sfera salariaţilor cărora li se aplică dispoziţiile acestui act normativ, între acestea neregăsindu-se şi funcţionarii publici ori personalul contractual ce-şi desfăşoară activitatea al autorităţi ale administraţiei publice locale/consilii judeţene în speţă.
În baza Legii nr. 138/1999 a fost emis Ordinul ministrului de interne nr. 275/2002 conform căruia indemnizaţia de dispozitiv prevăzută de art. 13 din lege se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, însă noţiunea de „personal civil" în sensul Ordinului nr. 275/2002 se referă la funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Or, D.G.A.S.P.C. Mureş este o instituţie publică ce funcţionează strict în subordinea consiliului judeţean.
Nu în ultimul rând, judecătorul fondului şi-a argumentat soluţia şi prin trimitere la existenţa unor hotărâri judecătoreşti contradictorii în privinţa aplicării art. 13 din Legea nr. 138/1999 şi la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Beian împotriva României, lămurind de ce anume raţionamentul reclamanţilor nu poate fi primit.
Interpretarea neunitară a legii, dezlegarea diferită dată de către instanţe judecătoreşti unor chestiuni de drept, reprezintă într-adevăr o problemă care se soluţionează însă pe calea prevăzută de art. 329 C. proc. civ. (recursul în interesul legii). Numai că, în speţă, Înalta Curte este investită cu un recurs declarat în baza art. 299 şi urm. C. proc. civ., astfel că nu se poate pune problema ignorării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai exact a Hotărârii pronunţate în Cauza Beian împotriva României.
Oricum, rolul instanţei de contencios administrativ în acest litigiu nu era şi nu poate fi acela de a stabili în ce măsură reclamanţii sunt îndreptăţiţi sau nu la indemnizaţia de dispozitiv, ci doar acela de a verifica dacă există sau nu discriminare între personalul din domeniul administraţiei publice care beneficiază de această indemnizaţie şi cel care nu beneficiază de ea.
Ca urmare, pentru toate cele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.P. împotriva sentinţei nr. 115 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4533/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4542/2009. Contencios → |
|---|
