ICCJ. Decizia nr. 4563/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4563/2009
Dosar nr. 8078/2/200.
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2344 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de SC A. SA Slatina în contradictoriu cu A.N.A.F., Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Regională Vamală Craiova.
Au fost anulate procesul-verbal de control nr. 5/2396 din 20 martie 2007, Decizia nr. 5/2396 din 20 martie 2007 şi Decizia nr. 148 din 5 iunie 2007, emise de pârâte.
Au fost obligate pârâtele, în solidar, la restituirea sumei de 660.795 lei, către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, la data de 20 martie 2007, autoritatea vamală a stabilit obligaţii vamale pentru operaţiuni efectuate de societatea reclamantă în urmă cu doi ani, inclusiv accesorii ale acestora – penalităţi şi majorări de întârziere, acestea din urmă fiind contestate prin acţiune.
A reţinut instanţa că accesoriile stabilite nu sunt datorate, întrucât obligaţia de plată nu a fost individualizată la momentul la care se presupune că, scadentă fiind, ar fi determinat acumularea de accesorii.
A constatat instanţa că societatea reclamantă a pus la dispoziţia organelor vamale sumele necesare în avans, în scopul achitării a ceea ce datora pentru operaţiunile de import – export, iar Biroul Vamal Slatina avea să restituie societăţii o sumă plătită în plus ca taxă vamală şi alte impozite, din anul 2006.
În fine, a considerat instanţa că neînregistrarea la termen a sumelor datorate cu drepturi vamale aferente importului-exportului este culpa organelor fiscale, iar acest fapt a împiedicat efectuarea unor compensări între datoriile societăţii şi sumele pe care ea trebuia să le încaseze.
I. Împotriva acestei sentinţei a declarat în termen recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu, dar şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor – cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi cele ale art. 3041 C. proc. civ., iar în fapt se susţine:
- că instanţa de fond nu s-a lămurit cu privire la obiectul dedus judecăţii la raţiunile şi motivele de fapt şi drept care au determinat întocmirea actelor de către autoritatea vamală;
- că instanţa a stabilit în mod eronat lipsa culpei reclamantei, numai pe baza susţinerilor acesteia şi în contradicţie cu probele;
- că obligaţia de plată în sarcina societăţii a avut ca temei declararea eronată – de către aceasta – a datelor referitoare la originea mărfurilor exportate, drepturile vamale care trebuiau achitate aferente exportului produselor compensatoare nefiind determinate în mod corect;
- că temeiul juridic al achitării acestor drepturi vamale este art. 15 paragraf 6 din Protocolul nr. 4 pricind noţiunea de „produse originare", precum şi dispoziţiile art. 216 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal şi cele ale art. 239 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României;
- că, în fapt, reclamanta, în perioada 1 octombrie – 22 noiembrie 2004, a importat din China anozi cruzi în regim de perfecţionare activă cu scutirea de la garantarea drepturilor vamale de import, sub incidenţa art. 107 C. vamal (Legea nr. 86/2006), iar ulterior a exportat produsele obţinute cu certificatul de origine EUR 1 în perioada 8 aprilie - 31 mai 2005, astfel încât Biroul Vamal Slatina a procedat la operaţiunile de vămuire pentru regimul vamal de export efectuând controlul documentelor la cel fizic conform Regulamentului vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001 – art. 57, art. 58, art. 67;
- că întocmirea corectă, detaliată şi exactă a declaraţiilor vamale care sunt supuse controlului este în sarcina importatorului, astfel încât, în speţă, nu autoritatea vamală este în culpă pentru erorile din declaraţii şi nici pentru modalitatea de determinare a drepturilor vamale;
- că Regulamentul Vamal prevede atât dreptul autorităţii la controlul vamal prin sondaj, cât şi pe cel al controlului ulterior al operaţiunilor vamale, în termen de 5 ani de la realizarea lor;
- că timpul afectat activităţii de vămuire – pe baza regimului vamal solicitat de agentul economic – ca şi posibilităţile concrete de acţiune ale biroului vamal sunt limitate şi permit doar: un control formal asupra documentelor, un control fizic prin sondaj pentru determinarea felului mărfurilor şi un control cantitativ bazat pe menţiunile din documentele de transport sau din facturi, situaţie care face ca răspunderea pentru exactitatea datelor din declaraţiile vamale să revină societăţii reclamante;
- că societatea a fost supusă controlului vamal ulterior la 1 martie 2007, temeiul legal fiind art. 100 C. vamal al României şi art. 13 C. vamal Comunitar, constatându-se că, pentru produsele compensatoare exportate (care incorporau anozii cruzi din China) – pentru care reclamanta a cerut şi primit dovezi de origine la export (certificat EUR 1) – ea nu a achitat drepturile vamale aferente mărfurilor străine încorporate în acestea la data efectuării vămuirii în regim de export, drepturi determinate la suma de 1.067.486 lei (taxe vamale şi comision vamal).
- că această sumă reprezentând drepturi de import a fost stabilită pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, conform art. 237 alin. (1) şi art. 239 C. vamal (Legea nr. 86/2006);
- că reclamanta nu a contestat suma stabilită ca drepturi vamale, ci numai accesoriile ei, cea ce înseamnă că ea recunoaşte că a depus declaraţii vamale cu date eronate privind originea mărfurilor exportate, în sensul că a cerut – în mod greşit – eliberarea de dovezi de origine pentru bunuri care nu aveau statutul de „marfă de origine românească";
- că momentul în care ia naştere datoria vamală – data scadenţei – este momentul acceptării de către autoritatea vamală a declaraţiei vamale de export al mărfurilor, astfel încât majorările de întârziere şi penalităţile aferente diferenţei de drepturi vamale sunt datorate de la data depunerii fiecărei declaraţii de export din perioada 8 aprilie – 31 mai 2005 şi până la data emiterii deciziei de regularizare (numai pentru majorările de întârziere), acestea urmând să fie calculate până la data plăţii.
II Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat în termen recurs şi A.N.A.F., cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în fapt se susţine în esenţă.
- că reclamanta a importat anozi cruzi – produs care nu are certificat de origine (EUR 1), sub regim vamal suspensiv, iar din aceştia au rezultat produse compensatoare (sârme de aluminiu, bare din aliaj) care au obţinut certificat de origine (EUR 1), astfel încât la exportul acestora din urmă se datorează obligaţii vamale.
- că obligaţiile vamale sunt datorate conform art. 15 din Protocolul 4, anexă la Acordul european instituind o asociere între România şi Comunităţile Europene, (ratificat prin OUG nr. 192/2001), care prevede că „materialele neoriginare folosite la fabricarea produselor originare din Comunitate, din România sau din una dintre celelalte ţări la care se face referire la art. 3 şi art. 4, pentru care o dovadă a originii este eliberată sau întocmită în concordanţă cu prevederile titlului V, nu beneficiază nici în comunitate, nici în România de drawback sau de exceptare de la plata taxelor vamale;"
- că, în acest regim vamal suspensiv de perfecţionare activă scadenţa obligaţiilor reprezentând comisionul şi taxa vamală – care erau datorate încă de la import – intervine la momentul în care se întocmeşte ultima declaraţie vamală de export, care conţine cantitatea de materie primă prelucrată.
- că, în speţă, data la care reclamanta avea obligaţia să plătească drepturile vamale este de bază pentru stabilirea scadenţei, iar nu data la care organele de control au constatat nelegalitatea operaţiunilor vamale şi au stabilit cuantumul obligaţiilor, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
- că temeiul legal al calculării penalităţilor şi majorărilor de întârziere îl constituie OG nr. 92/2003 – art. 115, art. 116 şi art. 121.
- că datoria vamală s-a născut la data depunerii declaraţiilor vamale, astfel încât obligaţiile accesorii au fost legal calculate de la data depunerii declaraţiei de export şi până la data întocmirii actului de control.
Susţine recurenta că instanţa de fond a obligat în mod greşit A.N.A.F. la restituirea obligaţiilor accesorii în solidar cu celelalte pârâte, întrucât ea nu are calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, această excepţie fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din OG nr. 92/2003 şi ale art. 259 din Legea nr. 86/2006, precum şi pe cele ale Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1939/2006 pentru aprobarea procedurii de compensare a creanţelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale şi de restituire a eventualelor diferenţe.
Recursurile nu sunt fondate.
1. Articolul 239 alin. (2) din Legea nr. 86/2006, invocat de A.N.A.F. în Decizia de respingere a contestaţiei administrative a SC A. SA stabileşte că momentul de la care ia naştere datoria vamală este considerat a fi momentul acceptării de către autoritatea vamală a declaraţiei vamale de export al mărfurilor în cauză.
Autorităţile recurente consideră că momentul depunerii declaraţiilor vamale de export reprezintă şi data scadenţei obligaţiei principale, ca urmare şi data de la care se calculează accesoriile.
Raţionamentul recurenţilor este eronat şi este rezultatul interpretării greşite a conţinutului art. 239 alin. (1).
În realitate, la momentul depunerii declaraţiilor vamale de export, Biroul Vamal Slatina avea toate datele necesare, conform art. 240 alin. (1) C. vamal, pentru a stabili că produsele compensatoare care se exportau aveau încorporată o materie primă neoriginară, iar ca urmare aveau obligaţia de a stabili obligaţia vamală ce rezulta de aici în concret, determinând cuantumul ei.
Chiar A.N.A.F. a susţinut în recursul său că ultima declaraţie vamală de export conţine cantitatea de materie primă prelucrată, ca element necesar al calculului datoriei vamale.
Această operaţiune premergătoare acceptării declaraţiei vamale de export era obligatorie, fiind de esenţa „acceptării" în sensul de a se constata că exportul este posibil, acceptat, după ce s-a exercitat controlul asupra originii, atât a produselor obţinute, cât şi a materiilor încorporate în ele.
Dar, în condiţiile în care organul vamal nu a stabilit cuantumul obligaţiilor societăţii exportatoare pentru materiile importate neoriginare la momentul depunerii declaraţiilor vamale de export, nu se poate pretinde ca accesoriile concrete ale unei obligaţii principale nederminate, nici măcar în principiu, la data exportului, să fie calculate de la aceeaşi dată.
Aceasta deoarece natura juridică a acestor accesorii este de sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale, iar sancţiunea, ca rezultat al unei răspunderi civile delictuale, presupune existenţa culpei.
Din acest punct de vedere, soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte constatarea lipsei culpei societăţii reclamante este corectă.
A constata o datorie vamală, conform art. 239 C. vamal presupune a stabili în sarcina exportatorului–importator al materiei prime neoriginare – obligaţia bănească concretă de executat la momentul acceptării declaraţiei vamale de export şi numai în aceste condiţii se poate pretinde obligarea la accesorii ca sancţiune, în cazul neîndeplinirii obligaţiei principale.
Nu se poate contesta, desigur, dreptul autorităţii vamale de a efectua controlul ulterior, dar acesta nu poate justifica îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei autorităţii de a stabili cuantumul datoriei vamale la momentul prevăzut de art. 239 alin. (2) şi, cu atât mai mult, nu poate justifica stabilirea unor sancţiuni accesorii calculate de la o dată la care obligaţia principală nu era stabilită, nici generic, nici cuantificată de autoritatea obligată să o constate.
În raport cu aceste argumente, susţinerile celor trei recurenţi asupra scadenţei obligaţiei principale sunt lipsite de temei, în raport cu situaţia de fapt din speţă.
2. De altfel, în speţă, atât importul materiei prime din China, cât şi exportul produselor compensatoare au avut loc sub regimul vechiului Cod Vamal (Legea nr. 141/1997) care, la art. 158 alin. (1) prevedea: „Debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acestei datorii prin declaraţia vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală".
Iar art. 162 din acest cod prevedea: „Pe baza depunerii în avans, de către debitorul vamal, a unui depozit la vedere în contul autorităţii vamale, aceasta poate, în limita valorică a acestui depozit, să încaseze datoriile vamale".
Existenţa materială în speţă a unui asemenea depozit a fost probată de reclamantă,dar recurentele au pretins că nu puteau/nu au putut uza de acele sume, ignorând textul legal sus arătat care le dădea acest drept conform legii în vigoare în perioada efectuării exportului.
3. În ceea ce priveşte calitatea procesuală a A.N.A.F., ea există în cauză ca efect al calităţii de emitentă a deciziei nr. 148 din 5 iunie 2007 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă a societăţii reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, şi recursul declarat de A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 2344 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ambele ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4558/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4574/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
