ICCJ. Decizia nr. 473/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 473/2009
Dosar nr. 2850/36/2007
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 477/ CA din 26 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa a fost respinsă acţiunea reclamatelor SC C.D.L.P. SRL Isaccea şi SC A.K.P. SRL Tulcea în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantele SC C.D.L.P. S.R.L. Isaccea şi SC A.K.P. SRL Tulcea au solicitat recunoaşterea calităţii de beneficiare a prevederilor Legi nr. 381/2002 şi a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile suferite la cultura de soia în urma secetei excesive din vara anului 2007.
Instanţa de fond a reţinut că prin HG nr. 636/2007 modificată şi completată de HG nr. 1202/2007 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură pentru o serie de zone (inclusiv Dobrogea) şi de culturi însămânţate în tomna anului 2006 şi primăvara lui 2007, iar cultura de soia nu a fost trecută printre soiurile pentru care se acordă despăgubiri, legiuitorul procedând la selecţia culturilor agricole calamitate în funcţie de importanţa strategică a acestora.
De asemenea, instanţa a reţinut că pentru a fi iniţiată o hotărâre de guvern în vederea obţinerii de despăgubiri este necesar ca terenurile să nu fie amenajate la irigat sau să nu aibă posibilitatea amenajării unui sistem de irigare, condiţie pe care reclamantele nu o îndeplinesc.
Instanţa de fond a constatat că reclamantele nu au administrat probe în susţinerea cererii de chemare în judecată, astfel încât acţiunea formulată este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC C.D.L.P. SRL Isaccea şi SC A.K.P. SRL Tulcea solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi instanţe, motivat de faptul că prima instanţă nu a soluţionat fiecare capăt de cerere aşa cum a fost formulat şi nu a răspuns la excepţiile invocate în cauză, ca de altfel nici uneia dintre chestiunile litigioase.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentele au solicitat să fie observată adevărata situaţie de fapt în contextul prevederilor legale indicate în acţiune, respectiv că Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Tulcea a înaintat situaţia calamităţii culturilor de soia din acest judeţ, incluzându-se şi pe cele înfiinţate de către acestea, însă în mod abuziv Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a refuzat să îndeplinească formalităţile administrative legale atunci când nu a înaintat către Guvernul României situaţia culturilor de soia calamitate, nesocotind dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002.
Guvernul României a formulat întâmpinare, reiterând excepţiile invocate de judecata în fond, fără a exercita însă calea de atac a recursului împotriva modalităţii în care au fost soluţionate de prima instanţă.
Prin urmare, acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs anterior pronunţării soluţiei asupra recursurilor reclamantelor, o atare obligaţie subzistând numai în ipoteza adoptării unei eventuale soluţii de casare a respectivei hotărâri, urmată de rejudecarea în fond a cauzei, astfel încât să se asigure respectarea principiului neagravării situaţiei reclamantelor în propria cale de atac, prin soluţionarea cauzei pe excepţii şi nu pe fond.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a apreciat că acţiunea reclamantelor este neîntemeiată, cum corect a reţinut prima instanţă.
În opinia acestui intimat, reclamantele nu sunt îndreptăţite să-şi invoce propria lipsă de precauţie care a condus la generarea prejudiciului ce se urmăreşte a fi acoperit prin această acţiune, respectiv nesocotirea caracteristicilor speciei cultivate care este sensibilă la condiţiile de umiditate, putând fi cultivată numai acolo unde există posibilitatea de irigare, precum şi a lipsei totale de precipitaţii pe tot parcursul iernii 2006/2007 şi a primăverii anului 2007, care trebuia să constituie un semnal de alarmă pentru toţi producătorii de soia.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea atacată este legală şi temeinică.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentelor, prin prisma dispoziţiilor art. 304, 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Principiul rolului activ al judecătorului consacrat prin art. 129 C. proc. civ. obligă instanţa să dea acţiunii calificarea juridică exactă în funcţie de natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea ei, fără a se orienta după sensul literal al termenilor folosiţi sau modalitatea de formulare a unor petite distincte subsumate aceluiaşi scop şi în funcţie de această calificare să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii, pronunţându-se, în toate cazurile, numai asupra obiectului acesteia determinat în condiţiile legii.
Reglementând obiectul acţiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul legal, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
În considerarea acestor dispoziţii legale şi în raport cu conţinutul cererii de chemare în judecată, în mod corect prima instanţă s-a considerat legal învestită cu soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect refuzul nejustificat la Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale de a îndeplini formalităţile administrative legale pentru acordarea despăgubirilor producătorilor agricoli de soia, conform art. 14 din Legea nr. 381/2002, pe baza documentaţiei privind culturile calamitate din judeţul Tulcea, incluzându-le şi pe cele ale reclamantelor, înaintată de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Tulcea şi, respectiv, obligarea Guvernului României să emită o hotărâre prin care să declare starea de calamitate şi pentru culturile de soia şi să stabilească limitele despăgubirilor cuvenite acestor producători, pronunţându-se, în limitele acestei învestiri, asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acestei acţiuni.
Prin urmare, criticile recurentelor privind neexaminarea unor capete de cerere nu pot fi primite.
Actele dosarului atestă totodată faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, concluzia primei instanţe privind netemeinicia acţiunii reclamantelor fiind întrutotul justificată.
Astfel, Legea nr. 381/2002 are drept scop despăgubirea producătorilor agricoli pentru daune produse prin fenomene naturale. În temeiul acesteia, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sesizează Guvernul care, în funcţie de calamităţile naturale şi de mărimea zonelor afectate, declară prin hotărâre starea de calamitate şi apoi aprobă, prin act similar, soiurile de plante afectate de fenomenele naturale, precum şi atribuirea, pe baza calculelor stabilite de autorităţile de specialitate ale administraţiei publice centrale, a sumelor cuvenite despăgubirilor .
Acordarea despăgubirilor este condiţionată de îndeplinirea anumitor formalităţi imperativ prevăzute de lege, în cadrul procedurilor prealabile privind constatarea daunelor şi stabilirea valorii despăgubirilor ţinându-se seama şi de devizele-cadru elaborate de Institutul de Economie Agricolă.
Elaborarea hotărârii de Guvern privind declararea stării de calamitate se face pe baza informaţiilor primite de la Autoritatea Naţional de Meteorologie cu privire la aria de răspândire şi intensitatea fenomenului meteorologic, precum şi de la direcţiile pentru agricultură judeţene cu privire la suprafeţele afectate pe culturile asigurate şi la gradul de afectare a acestora.
În contextul fenomenelor metodologice extreme (secetă excesivă persistentă în timp) din primăvara - vara anului 2007, care s-au manifestat pe areale extinse, afectând întreg teritoriul ţării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 38/2002, Guvernul României a emis HG nr. 636 din 20 iunie 2007, cu modificările ulterioare, privind declararea stării de calamitate naturală pentru culturile de grâu, secară, triticale, orz, orzoaică, rapiţă, porumb boabe şi floarea soarelui, precum şi stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire ca fiind 70% din cheltuielile efectuate până la data producerii fenomenului.
Dată fiind situaţia excepţională cu care s-a confruntat ţara, numărul mare al producătorilor agricoli prejudiciaţi şi fondurile bugetare limitate, în acordarea despăgubirilor s-a impus o prioritizare a culturilor agricole în funcţie de importanţa strategică a acestora, astfel încât refuzul pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale de a îndeplini formalităţile de despăgubiri şi pentru culturile de soia nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat, concluzia primei instanţei cu privire la netemeinicia acţiunii reclamantelor fiind justificată.
La adoptarea soluţiei de excludere a culturilor de soia din categoria celor pentru a căror calamitare se pot acorda despăgubiri au fost avute în vedere şi caracteristicile acestei specii de notorietate fiind faptul că soia este o plantă de zi scurtă, sensibilă la temperatură şi lumină, dar mai ales la condiţiile de umiditate.
Din această perspectivă prevederile producătorilor agricoli de soia le revenea obligaţia de a asigura culturilor un regim de irigare în strânsă concordanţă cu necesităţile specifice planei, cu precipitaţiile căzute şi cu perioadele critice din timpul vegetaţiei, una din condiţiile impuse de Legea nr. 381/2002 pentru a se putea promova o hotărâre de Guvern în vederea obţinerii despăgubirilor fiind şi aceea ca terenul să nu fie amenajat la irigat sau să nu aibă posibilitatea amenajării unui sistem de irigare, prin racordarea producătorului agricol la sistemul de irigare preexistent.
Or, din actele dosarului rezultă că reclamantele au înfiinţat culturi de soia în localităţile Isaccea şi Luncaviţa, în regim neirigat, deşi judeţul Tulcea este un judeţ preponderent amenajat la irigat, prin colectarea apei din Dunăre, iar după înfiinţarea acestora nu au procedat, conform tehnologiei, la irigarea lor.
Prim urmare, nici din această perspectivă pretenţiile recurentelor nu sunt justificate, acestea neputându-şi invoca propria culpă şi lipsă de precauţie manifestată la înfiinţarea respectivei culturi pentru a obţine acoperirea pierderilor suferite, cum corect a reţinut instanţa de fond.
Faţă de cele expuse, nefiind dat în speţă nici un motiv de nelegalitate care să atragă casarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.D.L.P. SRL Isaccea şi SC A.K.P. SRL Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 477/ CA din 26 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 469/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 477/2009. Contencios → |
|---|
