ICCJ. Decizia nr. 4812/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4812/2009
Dosar nr. 5916/1/200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Decizia pronunţată în recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3504 din 24 iunie 2009 a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 122 din 7 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 703 din 30 octombrie 2007, D.G.F.P. Timiş, învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva angajării răspunderii solidare a SC A.B.I. SRL Timiş cu debitorul SC R & M T.I. SRL, pentru o creanţă de 24.656.536 lei, în condiţiile art. 214 alin. (1) lit. b) din OG nr. 92/2003, a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei formulate de debitorul SC R & M T.I. SRL, împotriva deciziei de impunere nr. 227 din 25 februarie 2007.
Reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. b) din OG nr. 92/2003, suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei în calea administrativă se poate dispune numai atunci când soluţionarea cauzei depinde de existenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi şi faţă de împrejurarea că pricina care a determinat suspendarea a fost suspendată, la rândul său, până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală, contestaţia formulată de SC R & M T.I. SRL, instanţa de recurs a apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 214 alin. (1) lit. b) C. proCod Fiscal, nefiind făcută dovada existenţei unei judecăţi în sensul legii, cu atât mai mult cu cât între timp a fost soluţionată contestaţia formulată de SC R & M T.I. SRL împotriva deciziei de impunere nr. 227 din 1 februarie 2007, astfel cum rezultă din Decizia nr. 113 din 3 aprilie 2009, emisă de A.N.A.F. şi depusă în recurs.
În ceea ce priveşte anularea debitului de 3.799.368 lei, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 27 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 privind preexistenţa stării de insolvabilitate, fără a fi relevant în acest context dacă termenul folosit este insolvabilitate sau insolvenţă.
2. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei de recurs
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare D.G.F.P. Timiş, invocând prevederile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, contestatoarea a arătat următoarele:
2.1. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 3504 din 24 iunie 2009 este rezultatul unei greşeli materiale [art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.], în sensul că, dintr-o eroare de consultare a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, instanţa nu a observat procesul-verbal de constatare a stării de insolvabilitate nr. 1/9062 din 3 septembrie 2007 prin care a fost declarată insolvabilitatea debitorului SC R & M T.I. SRL Timişoara pentru suma de 24.656.536 lei, în temeiul art. 176 alin. (1) C. proCod Fisca.
2.2. Respingând recursul, Înalta Curte a omis din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare invocate [art. 319 alin. (1)) teza a II-a C. proc. civ.], cu referire la confuzia făcută de instanţa de fond între procedura declarării insolvabilităţii din punct de federe fiscal, conform Codului de procedură fiscală şi Ordinului Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 447/2007 şi procedura declarării insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2006.
În dezvoltarea acestui motiv, contestatoarea a citat in extenso critica formulată în cererea de recurs şi prevederile legale care reglementează instituţiile juridice la care a făcut referire.
3. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC A.B.I. SRL Timiş a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, arătând, în esenţă, că primul motiv invocat nu se încadrează în prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., pentru că nu se referă la o greşeală materială, ci la aspecte de fond, iar cel de-al doilea motiv este neîntemeiat, pentru că instanţa de control judiciar a analizat legalitatea sentinţei în limitele şi în modalităţile cerute de lege.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Examinând motivele invocate de contestatoare prin prisma prevederilor art. 318 C. proc. civ. şi în raport cu actele dosarului, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Noţiunea de greşeală materială la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. priveşte aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, cum ar fi neobservarea unui act de procedură cu privire la care instanţa nu face nicio apreciere.
În speţă, nu este însă întrunită această ipoteză, pentru că existenţa procesului verbal de constatare a stării de insolvabilitate nr. 1/9062 din 3 septembrie 2007 a fost menţionată în considerentele deciziei, dar instanţa de recurs a considerat, în acord cu concluziile instanţei de fond, că aplicarea art. 27 alin. (1) C. proCod Fiscal presupune declararea în prealabil a stării de insolvenţă potrivit Legii nr. 85/2006, care constituie dreptul comun în materia insolvenţei.
Prin urmare, instanţa de recurs a cunoscut existenţa procesului-verbal de declarare a insolvabilităţii şi a făcut o proprie analiză a efectelor lui juridice în procedura atragerii răspunderii solidare, care priveşte judecata asupra pricinii şi excede noţiunii de „greşeală materială".
Cât priveşte motivul constând în necercetarea, din eroare, a criticii referitoare la confuzia pe care instanţa de fond ar fi făcut-o între procedura declarării insolvabilităţii fiscale şi procedura insolvenţei comerciale, simpla lectură a considerentelor deciziei de recurs conduce la concluzia că acest motiv este evident neîntemeiat.
În acest sens, în Decizia contestată se menţionează în mod expres următoarele :
„În ce priveşte critica din recurs formulată în sensul confuziei în care s-ar fi aflat instanţa de fond prin utilizarea termenelor de insolvabilitate şi insolvenţă pentru a anula debitul de 3.779.368 lei, urmează a fi apreciată ca nefondată – având în vedere că de principiu răspunderea solidară este atrasă pentru obligaţiile restante ale debitorului fie el declarat insolvabil sau insolvent – conform art. 27 alin. (2) din OG nr. 92/2003."
În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 3504 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4808/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4820/2009. Contencios → |
|---|
