ICCJ. Decizia nr. 4846/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4846/2009
Dosar nr. 1522/2/200.
Şedinţa publică din 4 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii P.P., B.F.D. şi P.I.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor obligarea acestuia la plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului – 1 ianuarie 2004 şi până la data plăţii efective.
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1850 din 4 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii P.P., B.F.D. şi P.I.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, sunt justificate, începând cu data de 1 ianuarie 2004, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 161/2003.
Reclamanţii susţin că drepturile pe care le solicită trebuiau să le fie acordate de drept începând cu 1 ianuarie 2007, dar în mod abuziv, încălcând prevederile legale, pârâtul a refuzat acordarea acestora.
Reclamanţii mai arată că niciunul dintre actele normative invocate de către instanţa de fond nu conţine vreo referire la eventualitatea desfiinţării acestor drepturi, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia, suspendare care nu echivalează cu însăşi înlăturarea lor, dispoziţia prevăzută de art. 31 din Legea nr. 188/1999/R fiind în vigoare, nefiind abrogată.
O prevedere dintr-un act legislativ, nu se negociază, ea trebuie pusă în aplicare, iar responsabilitatea privind cuantumul acestor sporuri revine pârâtului şi nu reclamantului.
Recurenţii precizează că datorită faptului că pârâtul nu a stabilit în aceşti ani cuantumul acestor sporuri, el a propus limita de 25% din salariul de bază pentru suplimentul postului şi 25% din salariul de bază pentru suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Reclamanţii mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanţă şi prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31 (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2)Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3)Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici ,în vigoare, pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul ministerului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să acorde reclamanţilor suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri, ceea ce nu se poate.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi, respectiv plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.P., B.F.D. şi P.I.M., împotriva sentinţei civile nr. 1850 din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4842/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4847/2009. Contencios → |
|---|
