ICCJ. Decizia nr. 4973/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4973/2009
Dosar nr. 269/33/2009
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 23691 din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 şi plata drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:
În septembrie 1941 părinţii săi au fost obligaţi să se mute din comuna Leş, judeţul Bistriţa-Năsăud, în localitatea Zalaegerszeg, aflată pe teritoriul Ungariei, ca urmare a transferului în interesul serviciului în cadrul D.S. a regiunii Szombathely a tatălui său, până în anul 1945, când au revenit pe teritoriul României, în urma aprobării emise de către Primarul municipiului Zalaegerszeg.
Reclamanta a precizat că s-a născut, la data de 17 august 1942, în Ungaria, unde părinţii săi au avut domiciliu forţat, fiind obligaţi să trăiască sub ocupaţie maghiară până în aprilie 1945.
În probaţiune a depus: copia hotărârii atacate, acte de stare civilă, adresa către C.N.A.S. Cluj, adresa din partea Ministerului Maghiar al Agriculturii datată 30 iunie 1941.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei, motivat de faptul că HG nr. 127/2002 se referă la posibilitatea refugierii în cazuri specifice, în funcţie de teritoriul de refugiu, şi nu la situaţia născuţilor în refugiu.
Prin sentinţa civilă nr. 164 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.M.A., în contradictoriu cu C.J.P. Cluj, a anulat hotărârea nr. 23691 din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 17 august 1942 - 06 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 01 ianuarie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. l din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, din probele administrate în cauză, precum şi din declaraţia martorei T.F., audiată de instanţă, a rezultat că familia reclamantei, respectiv tatăl acesteia, în calitate de inginer silvic, a fost transferat, în interesul serviciului într-o localitate de pe actualul teritoriu al Ungariei, fără însă, ca în prealabil să se fi obţinut acordul acestuia cu privire la acest transfer, fiind obligaţi să trăiască sub ocupaţie maghiară, fără a avea posibilitatea reîntoarcerii în tară.
În opinia instanţei de fond, transferul în interesul serviciului realizat în aceste condiţii, echivalează cu o strămutare a persoanei vizate şi a persoanelor aflate în întreţinerea acesteia, în accepţiunea art. l lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa a apreciat ca fiind relevant în acest context şi faptul că tatăl reclamantei împreună cu familia nu s-au putut întoarce la domiciliul din România decât în urma eliberării unei autorizaţii în acest sens din partea autorităţilor administrative ale oraşului Zalaegerszeg.
Acest fapt demonstrează că, pe tot parcursul pretinsului transfer, libertatea de mişcare le-a fost îngrădită şi întoarcerea în localitatea natală a fost imposibilă.
Declaraţia martorei T.F. a fost apreciată ca fiind pertinentă şi concludentă, întrucât a relatat detalii ale refugiului familiei reclamantei, prin prezentarea unor fapte pe care martora le-a cunoscut în mod direct.
Fiind verişoara primară a reclamantei şi născută în anul 1934, a relatat faptul că reclamanta a avut domiciliu forţat în Ungaria şi nu a avut voie să se întoarcă în ţara natală, iar la plecare, familia reclamantei a luat toate bunurile, însă la întoarcere, nu au adus nimic.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susţine că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantei drepturile reparatorii solicitate, întrucât reclamanta s-a născut în localitatea de refugiu, teritoriu liber, din părinţi care s-au refugiat anterior naşterii în această localitate.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a precizat că întruneşte condiţiile legale de încadrare în categoria de refugiat, familia reclamantei având domiciliu forţat în Ungaria, iar naşterea acesteia s-a produs în perioada refugiului părinţilor săi.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. l lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (l) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. l din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. l lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (l) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, instanţa de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
În speţă, reclamanta a depus diligente necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (l) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din actele depuse în probaţiune la dosarul de fond (autorizaţia de reîntoarcere la domiciliul din România, eliberată de Primarul municipiului Zalaegerszeg şi ordinul de numire în cadrul D.S. - regiunea maghiară Szombathely, emis de Ministerul Regiunii Maghiare al Agriculturii).
Din analiza acestor documente, coroborate cu declaraţia sub prestare de jurământ, a martorei T.F., verişoara primară a reclamantei, rezultă cu evidenţă faptul că, transferul tatălui în interesul serviciului în Ungaria nu a reprezentat decât o formă mascată de domiciliu forţat, în condiţiile în care, familiei i s-a interzis întoarcerea în ţară, acest lucru realizându-se abia în anul 1945 şi numai cu autorizaţia autorităţilor administrative de la aceea vreme.
Înalta Curte apreciază că modalitatea în care s-a realizat transferul în interesul serviciului, în cazul tatălui reclamantei, fără acordul acestuia şi fără posibilitatea de a se reîntoarce la domiciliul din ţară, echivalează cu o strămutare în accepţiunea art. l lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Ţinând cont de contextul general în care cetăţenii români au suferit prejudicii prin refugiere sau strămutare, prima instanţă a apreciat în mod corect că nu se justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu minorilor, refugiaţi sau strămutaţi împreună cu familiile lor, având în vedere că aceştia au avut de suferit toate consecinţele nefavorabile ce decurg din această situaţie.
A admite teza recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între reclamantă, pe de o parte, şi părinţii săi, pe de altă parte, cu care aceasta s-a aflat în aceeaşi situaţie, în speţă cea de strămutat, suportând consecinţe nefavorabile similare datorate persecuţiilor din motive etnice.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta, născută la 17 august 1942, în perioada refugiului părinţilor săi, se încadrează în ipoteza art. l lit. c) reglementată prin prevederile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, având calitatea de refugiat.
Astfel fiind, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
Fată de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (l) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de C.J.P. Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 164 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4971/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4974/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
