ICCJ. Decizia nr. 542/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 542/2009
Dosar nr. 1972/2/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 15 martie 2007, reclamanta SC C.C. A. SA Roznov a solicitat anularea deciziei nr. 2 din 12 ianuarie 2007, a deciziei de impunere nr. 12441 din 27octombrie 2006 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 12440/2006, acte emise de Administraţia Fondului pentru Mediu, plus cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta în mod nelegal a fost obligată la contribuţia pentru fondul de mediu pentru importul de ambalaje, întrucât comercializarea lor la intern s-a făcut ca marfă, nu ca ambalaje ale altor produse; că în mod greşit valoarea contribuţiei a fost stabilită prin raportare la preţul de comercializare şi nu la valoarea de intrare a acestor bunuri. Referitor la importul de sticle ambalate în folie, carton şi paletizate, reclamanta a precizat că se impunea calcularea contribuţiei în raport cu greutatea ambalajului propriu-zis, respectiv folia, cartonul şi lemnul, întrucât sticlele au fost vândute ca marfă; că pentru unele ambalaje se impunea să se aibă în vedere că au fost realizate obiectivele de recuperare şi valorificare.
În ce priveşte dobânzile şi penalităţile, reclamanta a învederat că până la data de 30 decembrie 2005 nu a existat temei legal pentru calcularea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 2069/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre curtea de apel a reţinut că taxa de mediu a fost corect calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000 şi apoi modificată prin OUG nr. 86/2003; că, în ce priveşte importul de sticle ambalate, de asemenea s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 86/2003, prin Legea nr. 333/2004 şi prin OUG nr. 169/2005; că noţiunea de ambalaj trebuie raportată la dispoziţiile HG nr. 349/2002, anexa 1 lit. b) care defineşte ambalajul; că, referitor la îndeplinirea obiectivelor de recuperare a ambalajelor, pârâta a realizat obiectivul de recuperare şi valorificare a deşeurilor din lemn calculând contribuţia reclamantei cu luarea în calcul a acestui aspect; că această contribuţie pentru mediu are natura de creanţă bugetară, astfel cum rezultă din art. 2 al Legii nr. 73/2000, motiv pentru care în mod legal au fost calculate majorări şi penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen reclamanta.
În motivarea recursului, dezvoltat ulterior la filele 30-40 din dosar, s-a arătat în esenţă: că recurenta contestă obligaţia de plată stabilită în cap III pct. 1 din raportul de inspecţie fiscală, întrucât în perioada 7 iunie 2002-2octombrie 2003 nu a desfăşurat decât activitate de import de ambalaje fără comercializarea ulterioară a acestora ca ambalaj al altor produse, ci ca marfă; că instanţa a făcut o interpretare eronată a dispoziţiei legale, fără să aibă în vedere voinţa legiuitorului, astfel cum rezultă din ansamblul legislaţiei în domeniu (Legea nr. 73/2000, OUG nr. 93/2001, Legea nr. 293/2002, OUG nr. 86/2003), în sensul că taxa pentru mediu are ca bază de colectare importul/producerea de mărfuri ambalate şi nu de ambalaje; că în mod greşit s-a raportat baza de calcul la valoarea de comercializare şi nu la valoarea de intrare a ambalajului importat; că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 86/2003, Legea nr. 333/2004 şi OUG nr. 196/2005, recurenta contestând doar modul de calcul al acestei obligaţii pentru două motive; primul motiv este acela că recurenta avea obligaţia de plată a contribuţiei numai din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională, din această categorie făcând parte folia, cartonul şi lemnul, fără sticlă, deoarece aceasta reprezintă bunul importat şi ambalat în folie, carton, lemn; al doilea motiv privind modul greşit de calcul constă în aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000 modificată prin OUG nr. 86/2003 şi Legea nr. 333/2004, dispoziţii care prevăd că plata se face numai pe diferenţa dintre obiectivele anuale prevăzute de lege (colectare, valorificare şi reciclare) şi cele efectiv realizate; or, susţine recurenta, pentru anii 2003 şi 2004 a îndeplinit obiectivul de colectare şi valorificare numai pentru ambalajul „lemn", iar pentru anii 2004 şi 2005 l-a îndeplinit parţial pentru toate celelalte ambalaje; ca urmare, recurenta ar fi avut obligaţia de plată numai pentru diferenţa de obiective neîndeplinite pentru perioada 2004-2005 care nu a fost luată în calcul de pârâtă; că instanţa de fond trebuia să lămurească acest aspect prin efectuarea unei expertize de specialitate; că recurenta nu datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, contribuţia la fondul pentru mediu nefiind o creanţă bugetară, penalităţile şi dobânzile fiind prevăzute numai prin OUG nr. 196/2005.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului şi având în vedere dispoziţiile art. 3041 Consiliul Concurenţei, Înalta Curte reţine următoarele.
În ce priveşte susţinerea recurentului privind importul şi comercializarea ca marfă a ambalajelor. Pentru perioada 7 iunie 2002-2octombrie 2003 sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, care prevedeau că se constituie venit la Fondul pentru mediu o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente.
Aşadar, textul legal prevedea în mod cert că pentru Fondul de mediu, cota datorată este de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de importatori. Cum recurenta a importat ambalaje pe care le-a comercializat, datorează contribuţia la Fondul de mediu, neavând relevanţă împrejurarea că a comercializat ambalajele ca atare şi nu „îmbrăcând" diverse produse.
Calculul bazei de impozitare s-a efectuat corect prin raportare la valoarea de comercializare, avându-se în vedere textul legal sus citat.
Pentru perioada 3octombrie 2003-31 decembrie 2005, se constată că recurenta a importat ambalaje şi bunuri ambalate (sticle, borcane, capace, conserve în plastic, hârtie, carton, lemn şi sticlă).
Conform art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, în forma în vigoare în această perioadă, la Fondul pentru mediu se achită de către importatorii de bunuri ambalate o sumă de 10.000 lei/kg (respectiv 5000 lei/kg după modificarea legii) din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente.
În această situaţie baza de calcul o formează greutatea ambalajelor importate ca atare iar la conservele ambalate importate de recurentă se are în vedere greutatea ambalajelor acestora.
Concluzia se impune pe baza analizei legislaţiei în materie (Legea nr. 73/2000 modificată prin OUG nr. 86/2003, prin Legea nr. 333/2004, prin OUG nr. 196/2006), din care rezultă că legiuitorul a dorit plata unei taxe pentru Fondul de mediu pentru toate ambalajele introduse pe piaţa naţională, scopul fiind protecţia mediului şi sancţionarea prin plată a poluatorului.
Totodată, la aprecierea acestei situaţii, se are în vedere noţiunea de „ambalaj", care este definită de anexa 1 lit. b) a HG nr. 349/2002: orice produs, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia, destinat să cuprindă bunuri în scopul reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării acestora de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator; produsul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este de asemenea, considerat ambalaj.
Faţă de acest text normativ se constată cu certitudine că produsele destinate pentru ambalarea altor produse reprezintă ambalaje şi pentru ele trebuie achitate taxele prevăzute de legislaţia în domeniu. Ca atare, pentru borcanele importate, care sunt prin ele însele ambalaje, se datorează taxa la Fondul de mediu.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, modificată, se constată că textul legal prevede că suma menţionată la alin. (1) lit. d), mai sus analizată, se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare prevăzute de HG nr. 349/2002, plata făcându-se pe diferenţa dintre obiectivele anuale prevăzute în hotărârea de guvern şi obiectivele realizate efectiv de agenţii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate.
Din raportul de inspecţie fiscală şi din anexele la acest raport rezultă că reclamanta a colectat şi valorificat termoenergetic deşeuri de ambalaje din lemn îndeplinind obiectivul de colectare pentru anii 2003 şi 2004 şi numai parţial obiectivul de valorificare pentru anii 2004 şi 2005. Intimata a luat în calcul îndeplinirea acestor obiective, astfel încât susţinerile recurentei sunt neîntemeiate. Este real faptul că în considerentele sentinţei s-a menţionat că reclamanta nu ar fi făcut dovezi în sensul susţinerilor sale, însă acest aspect nu este de natură să determine schimbarea soluţiei, întrucât prezenta motivare, bazată pe actele aflate la dosar, suplineşte motivarea sentinţei pe acest aspect. Faţă de probele existente la dosar, se constată că nu se impunea efectuarea unei expertize de specialitate.
În ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, Înalta Curte constată că sunt datorate pentru neplata la termen a taxei pentru Fondul de mediu şi până la data intrării în vigoare a OUG nr. 196/2005.
Contribuţia la Fondul pentru mediu are natura unei creanţe bugetare. Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, a prevăzut că Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează şi se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice iar Legea finanţelor publice prevede în art. 1 că fondurile publice; se formează şi din bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, lit. g), Administraţia fondului pentru mediu fiind o astfel de instituţie publică faţă de dispoziţiile art. 10 şi urm. din Legea nr. 73/2001 modificată prin OUG nr. 93/2001.
Legea finanţelor publice defineşte la art. 2 pct. 7) bugetul general consolidat, ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg, iar OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, prevede la art. 12 că pentru neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Ulterior, art. 1 alin. (2) C. proCod Fiscal (OG nr. 92/2003) a menţionat că prezentul cod se aplică şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, iar la art. 115 a prevăzut că pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că recurenta în mod legal a fost obligată şi la dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal.
Pentru considerentele expuse, constatând că nici unul din motivele de recurs nu este fondat, recursul va fi respins ca atare, în cauză neexistând temeiuri de casare de ordine publică în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.C. A. SA Roznov, Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 2069 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 537/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 578/2009. Contencios → |
|---|
