ICCJ. Decizia nr. 607/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 607/2009
Dosar nr.333/42/200.
Şedinţa publică din 5 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 23 aprilie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului S.I. prin care solicită, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Buzău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea Deciziei nr. 306 din 8 martie 2008 şi a Deciziei nr. 70 din 20 decembrie 2007 prin care i s-a respins dreptul precum şi recunoaşterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, în condiţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 şi obligarea pârâţilor să emită documentele necesare primirii sale în profesia de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că legea prevede, pe de o parte, obligativitatea primirii în profesie, cu scutire de examen, a persoanelor care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, posibilitatea primirii în profesie cu scutire de examen, a titularilor diplomei de doctor în drept sau a celor care, până la data primirii în profesia de avocat, au îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.
În ceea ce priveşte posibilitatea, este evident că dispoziţiile legale nu prevăd obligativitatea primirii acestor două categorii cu scutire de examen, dovadă fiind chiar textul legal, Decizia aparţinând Baroului şi în final Uniunea Naţională a Barourilor din România care apreciază asupra cererii de primire cu scutire de examen.
Instanţa de fond a reţinut că Baroul Buzău a apreciat, în mod întemeiat, că activitatea profesională a reclamantului, care a lucrat timp de 28 de ani în poliţie, în formaţiunile de investigaţii economice şi de ordine publică, iar în ultimii 7 ani, ulterior trecerii în rezervă a fost instructor pentru formarea personalului de pază, respectiv inspector în cadrul Corpului de Control al ASIROM, nu justifică pregătirea teoretică şi practică necesare calităţii de avocat şi se impune participarea la examen pentru a face dovada cunoştinţelor teoretice şi practice necesare dobândirii acestei calităţi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Recurentul a învederat, prin motivele de recurs, că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a pronunţat cu neobservarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât în motivaţia acesteia au fost luate în considerare numai susţinerile, subiective şi discreţionare, nebazate pe argumente legale sau practică judiciară ale pârâţilor, neobservându-se aproape în totalitate susţinerile bazate pe argumente legale, probe şi practică judiciară prezentate de reclamant în susţinerea cererii.
Nu au fost observate astfel, a susţinut recurentul, prevederile art. 261 C. proc. civ. şi nici principiul dreptului la un proces echitabil din C.E.D.O. ale cărei principale instrumente de protejarea şi garantarea aplicării în sfera civilă sunt contradictorialitatea, egalitatea armelor şi motivarea hotărârilor, care implică răspunsul detaliat dat de judecător fiecăruia din argumentele părţilor procesului.
În mod greşit, mai arată recurentul, prin sentinţa dată se apreciază că dreptul de a accede în profesia de avocat cu scutire de examen nu este un drept ci o posibilitate, neobservându-se că, de fapt, calitatea de drept, este dată de înscrierea lui într-un text de lege. A precizat reclamantul, de asemenea, că deşi în susţinerea acestui argument a invocat şi mai multe decizii ale instanţei supreme, date în cauze similare, prin care s-a reţinut că în art. 16 alin. (2), lit. b) din Legea 51/1995 se prevede un drept şi nu o posibilitate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în care a folosit o motivaţie inversă celei stabilite de instanţa supremă.
Reclamantul a mai arătat că deşi a susţinut în cererea de chemare în judecată că motivele respingerii cererii sale de primire în profesia de avocat nu sunt prevăzute de lege, nu au fost făcute publice pentru a fi cunoscute şi sunt adăugiri la lege, aceste argumente nu au fost observate de prima instanţă la pronunţarea hotărârii sale; mai mult, s-a precizat de către recurent că deşi în timpul judecării procesului a făcut referiri la practica Baroului Buzău cu privire la primirea în profesia de avocat cu scutire de examen a mai multor foşti colegi ai petentului, instanţa de fond nu a ţinut cont de această împrejurare, încălcând astfel principiul egalităţii în faţa legii prevăzut de art. 16 din Constituţia României.
S-a relevat de către recurent că în deciziile date de structurile Uniunii Naţionale a Barourilor din România se minimalizează importanţa muncii depuse de reclamant ca jurist, timp de 28 de ani în cadrul organelor de poliţie, considerându-se că aceasta, deşi legal echivalentă cu funcţia de consilier juridic, constituie un motiv în plus pentru a susţine examen.
Instanţa de fond, a mai precizat reclamantul nu a putut face aprecieri obiective şi corecte asupra faptului că acesta nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru primirea în profesia de avocat cu scutire de examen întrucât la data judecării fondului şi pronunţării sentinţei în dosarul cauzei nu se aflau, pentru că nu fuseseră solicitate, toate documentele care au stat la baza emiterii celor două decizii atacate.
Cât priveşte cunoştinţele juridice ale reclamantului şi modul în care acesta s-a remarcat în activitatea juridică s-a arătat de către acesta că s-a prezentat la dosar documente (fişa postului însoţită de adeverinţă de la SC A SA şi o caracterizare făcută de I.PJ. Buzău unde a lucrat 28 de ani) din care rezultă continuitatea activităţii sale juridice şi după pensionare, dar aceste elemente nu au fost observate de instanţă.
Cu privire la cheltuielile de judecată la care reclamantul a fost obligat prin sentinţa atacată, ele au fost apreciate de recurent ca exagerate. Din acest punct de vedere, s-a arătat că, în exercitarea rolului sau activ, instanţa nu a observat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 493/2007 şi nr. 401/2005 şi jurisprudenţa C.E.D.O., prin care s-au statuat regulile de stabilire a cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, permiţând ca acestea să fie recuperate chiar dacă nu sunt real făcute şi în limita unui cuantum rezonabil. Or, a învederat recurentul, în cauză apărarea UNBR a fost făcută, prin delegarea unui avocat din Ploieşti, din structurile proprii, care nu a făcut cheltuieli de deplasare, transport, cazare, hrană efortul acestuia constând în întocmirea întâmpinării şi prezenţa la instanţă timp de maxim o oră; onorariul său nu a putut fi stabilit prin negociere, iar o delegare nu costă sigur 1.000 lei, ceea ce ar fi necesitat intervenţia instanţei în stabilirea corecta a acestuia.
În raport de cele susţinute în cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei nr. 110 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterea acţiunii reclamantului.
Recursul este nefondat.
Ca regulă generală, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data formulării de către reclamantul S.I. a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, primirea în profesie se obţine pe baza unui examen organizat de barou, conform dispoziţiilor din lege şi ale statutului profesiei.
Prin excepţie, în condiţiile art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ, în forma textului la aceeaşi dată, menţionată mai sus, la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen; a) titularul diplomei de doctor în drept; b) cel care, până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
Se reţine că, deşi textul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 foloseşte termenul de „poate", o asemenea împrejurare nu presupune că, întotdeauna, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute strict de lege, se poate refuza, în mod discreţionar, primirea în profesia de avocat fără examen, astfel că instanţa de judecată este autorizată să stabilească dacă refuzul de admitere a cererii este justificat sau nu, cu consecinţa, dacă se constată existenţa unui refuz nejustificat, în sensul legii, manifestat cu exces de putere, a anulării actelor administrative atacate şi a obligării baroului de avocaţi la emiterea, pe numele persoanei solicitante, a deciziei de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen.
În cauză, cum s-a probat prin înscrisurile de la dosar, intimaţii Baroul Buzău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România au respins cererea reclamantului de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, respectiv contestaţia formulată împotriva deciziei Consiliului Baroului Buzău prin care a fost soluţionată nefavorabil solicitarea în discuţie, cu motivarea că recurentul s-a pensionat din anul 2001 iar în ultimii 6 ani, anteriori înregistrării cererii de primire în profesie fără examen, legislaţia şi instituţiile dreptului au suferit modificări esenţiale, astfel este necesar ca reclamantul să facă dovada cunoştinţelor juridice prin susţinerea examenului prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. S-a luat în considerare, la adoptarea acestei modalităţi de soluţionare a cererii reclamantului, împrejurarea că acesta, până în data de 31 noiembrie 2001, a îndeplinit funcţia de ofiţer în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie al Judeţului Buzău şi că ulterior, în perioada 12 decembrie 2001-1 aprilie 2002, a fost angajat la o societate comercială în calitate de instructor pentru formarea personalului de pază, iar începând cu data de 1 aprilie şi până la formularea cererii de primire în profesia de avocat (12 noiembrie 2007) a fost încadrat la SC A.R.A. SA în funcţia de inspector în cadrul Corpului de Control, această ultimă funcţie nefiind echivalentă cu funcţia de consilier juridic.
În aceste condiţii, respingerea cererii reclamantului de primire în profesia de avocat cu scutire de examen nu s-a dispus în mod discreţionar, cu exces de putere, ci în mod justificat şi motivat, cu încadrarea în limitele puterii de apreciere care trebuie recunoscută în această ipoteză organelor de conducere ale profesiei de avocat.
Într-adevăr, se reţine, pe de o parte, că enumerarea prevăzută de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este limitativă şi nu poate fi extinsă la funcţii asimilabile ca natură şi conţinut cu cele precizate de text, şi, pe de altă parte, că prin reglementarea, prin art. 16 alin. (2) lit. b) din lege, a excepţiei de la regula primirii în profesia de avocat numai urmare promovării unui examen, pusă prin art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, s-a procedat la instituirea unei prezumţii potrivit căreia persoanele care au exercitat, în mod efectiv, cel puţin 10 ani înainte de formularea cererii de primire în profesia de avocat, funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult (dacă nu le-a încetat activitatea din motive disciplinare care îi fac nedemni pentru exercitarea profesiei de avocat) posedă, la momentul înregistrării cererii, pregătirea profesională necesară pentru exercitarea în mod corespunzător şi a profesiei de avocat. Existenţa unei asemenea prezumţii nu poate fi susţinută în cazul reclamantului, care a formulat cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen nu la data trecerii în rezervă, în anul 2001, ci numai la finalul anului 2007, şi care nu a exercitat, în intervalul menţionat, nici una din funcţiile expres prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, astfel că în mod justificat s-a apreciat de către Consiliul Baroului Buzău că cererea nu poate fi primită.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs referitor la cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată (reprezentând onorariul avocatului de la fond care a reprezentat interesele Uniunii Naţionale a Barourilor din România) la care recurentul a fost obligat, suma de 1000 lei având o valoare rezonabilă.
În raport de cele mai sus arătate, apreciind că sunt legale şi întemeiate atât actele administrative atacate de reclamant cât şi sentinţa pronunţată de instanţa de fond împotriva căreia s-a formulat calea de atac, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul S.I. împotriva sentinţei civile nr. 110 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.I. împotriva sentinţei civile nr. 110 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 587/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 614/2009. Contencios → |
|---|
